Am obosit să te tot strig -
tu ar trebui sa vii nestrigată;
de când te aștept mi s-a făcut frig
în absența ta lăudată.
Eu ți-am clădit cuib frumos,
de suflet și de șindrilă
și-am aprins măduva sfințită de os
să-l lumineze ca o feștilă;
Apoi am înviat dintr-o moarte
câinele cel mai bărbat,
în dinții lui să te poarte
ca pe-un cucernic vânat.
Dar tu mereu te lași așteptată
și trimiți doar câte-o aripă spre mine,
care-mi sosește în amurg împușcată
cu cele zece rubine.
E semn acesta, pasărea mea,
că ai fost îndrăgită de cei vânători
și că de-acolo, din cea stea,
niciodată n-ai să mai poți să cobori.
Eu totuși, cu credință, un timp
voi aduna aripile tale-mpușcate,
pentru ziua când voi putea să le schimb
pe aripi de pasăre adevărate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează