Vremii, poate-i semn;
inimii, popas;
anilor, îndemn;
vieții mele, ceas.
Am zidit la ea ca-ntr-o cetate
zi de zi, să-i crească împlinirea.
Și de-ascult, aud în vers cum bate
inima, tânjind nemărginirea.
Zvonul ei coboară din furtuni
unde gem viețile trecute,
să împrăștie în gând minuni
și blesteme-n răzvrătiri durute.
E-un hrisov pe care-l scriu cu sânge,
mărturie dreaptă pentru mâne
ce-i dacă visarea mi s-o frânge?
Graiu-mi dârz prin dânsa va rămâne
Rod să deie, ca în brazdă, holda...
iară vremea de i-o fi căluș
să țâșnească-n fila ei revolta
tuturor spre marele urcuș.
Nu am scris-o din dorinți deșarte,
și nici pentru glorie și aur;
dorul țarinilor de departe
mi-a fost, nevăzut, pe frunte laur.
Și slujindu-i versul, ca altarul,
în odăjdii de nădejde și dor,
i-am sorbit plinirile și harul
cum ar soarbe ploaia, un ogor.
Râvna ei din ceasuri de revoltă
nu-i decât ecou din vechiul val
ce-l întărtă steaua-mi de pe boltă:
steaua năcăjitului Ardeal!
ianuarie 1942
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează