Cântec de primăvară - Mihai Beniuc

În zădar vă sbateţi şi asudă

fruntea voastră galbenă ca ceara,

nu puteţi, degeaba-i orice trudă,

să legaţi cu lanţuri primăvara.

Muguri noi ţâşnesc din putregai,

înfrunzeşte şi 'nfloreşte ţara.

Şi voi vreţi, când noi intrăm în Mai,

să legaţi cu lanţuri primăvara?

Alte vânturi, proaspete, frământă

codrii tineri, zilele-s ca para.

Vouă nu ştiu ce sticleţi vă cântă

să legaţi cu lanţuri primăvara.

Nu simţiţi apropiatul freamăt

de furtună ce 'mpânzeşte ţara?

În zădar vă opintiţi cu geamăt

să legaţi cu lanţuri primăvara.

În zădar vă sbateţi şi asudă

fruntea voastră galbenă ca ceara,

nu puteţi, degeaba-i orice trudă,

să legaţi cu lanţuri primăvara.

Natură statică cu pere - Nicolae Tonitza

Privind printre zăbrelele de visuri - Mihail Steriade

Ma uit printre zabrelele de visuri
la viață,
așa cum un copil se uită printre gratii
în soarele de dimineață
la cușca unei paseri.

Și când trudit mi-acopăr ochii
privesc atunci adânc în mine
și înțeleg menirea soartei:
cu suflet strâns în colivii de trup,
cu trupuri strânse-n colivia vieții,
ne irosim privirile cerșind
o zare fără zid și gratii...

Aș trăi doar în izvoare - Mihail Steriade

Aș trăi doar în izvoare,
de mi-ar fi gândul curat;
ori pe lujer de cicoare,
având sufletu-mpăcat.

Și aș fi o voce clară,
de m-aș prinde vântului,
alergând din țară-n țară,
dând ocol pământului.

Om ceresc și fără nume,
o sinteză de roman.
Dar cum toate trec în lume,
viața-mi trece, eu rămân.

Pribegie - Mihail Steriade

Simțeam un dor nelămurit de a pleca
spre “undeva”
în zi de vară,
când paserile-n sân de crâng
aleanurile-n cânt își plâng.

O, doru-n straie de melodie clară!...

Și am pornit; nu știu
de-aveam în minte grija ca s-ajung
spre-un sat, nici gândul că-o să fiu
pribeag
pe-un drum necunoscut și lung.

Și m-am lăsat în voia lui ca să mă poarte...
aceleași căi te duc spre-același țel:
Orice cărare duce înspre moarte,
cum în spre viață duc aceleași vechi cărări.

Trecui doinind prin lunci, pe dealuri,
mă odihnii în iarba moale, ca în șaluri,
apoi am dat de-un lan cu grâne coapte
ce se-ngâna cu vântu-n șoapte;
și m-am oprit.

Pe după deal îngenunchease soarele...
și pentru că venise-aproape de pământ
își risipea și aurul și-odoarele
pe care i le dase Tatăl Sfânt.

Și cum priveam spre lan, văzui pășind
un moș cu ochii-albaștri strălucind,
purtând pe brațe snop de grâu scânteietor;
și-n măreția de-asfințit
mi s-a părut că-i Dumnezeu care-a venit
să-și ia din rodul minunatului ogor.

O, mamă! - Mihail Steriade

Îmi vin în minte cântecele simple
cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,
și mai presus de toate aproape îmi erai,
O, Mamă!
De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
o dragoste mai ‘naltă de țară și de-ai mei,
fiind așa departe?

Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
cum te-a închis pământul!...
în țara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,
aducerile-aminte și poate și-acest cânt
ce sufletu-mi rănește,
când doar părerile de rău
de-mi mai vorbesc pe românește...

1967

Interior cu flori - Paul Gauguin

Veșniciile-au trecut pe-aici - Mihail Steriade

Clădiri pustii s-au așezat la șir
să-și ție de urât pe seară
și parcă-s clape de clavir
când vântul bate-afară.

Și zidurile coșcovite
în nopțile fără sfârșit
gem de stafie chinuite
și plânge vântul aiurit...

Se surpă casele-n neștire,
s-aprind în pietre licurici,
pustiul cade pe iubire...
O! Veșniciile-au trecut pe-aici.

Poezie din volumul Pajiștile sufletului, 1923

Mihail Steriade - Biografie

Născut la Focșani în 12 aprilie 1904, Mihail Steriade, supranumit ambasador al culturii ori literaturii române în Occident, s-a stins din viață în iulie 1994, departe de țară la Louvain (Belgia), unde a trăit peste patru decenii.
După terminarea claselor primare la școala de Băieți Nr. 1 din Focșani, urmează Liceul Unirea din Orașul de pe Milcov, în aceeași promoție cu Virgil Huzum și Ion Diaconescu, avându-l profesor de literatură pe eruditul I. M. Raocu, ce organizase cu elevii săi o societate literară de lectură și creație Grigore Alexandrescu.
În 1923, debutează cu placheta de versuri Pajiotile sufletului. În același an devine studentul criticului și teoreticianului literar Mihail Dragomirescu, fiind ales din primul an membru în Comitetul de conducere al Institutului de Literatură. În perioada studiilor universitare publică volumele Vremelnicii (1924), Meduza (1925), Rumeurs sans Aurores (un prim volum în franceză care apare la Focșani în 1926), Ceramica (1928). Dupã dobândirea licenței în litere și filosofie (magna cum laude), în 1929 e recomandat de Universitatea din București pentru a urma doctoratul în Statele Unite, dar renunță în favoarea lui Petru Comărnescu. Pleacă însă în Franța cu gândul de a-și lua doctoratul la Sorbona, unde frecventează cursurile lui Mario Roques și ale lui Paul Hazard. Planul îi eșuează, dar publică în 1930 primul său volum în străinătate: Sojeva ou le retour du coeur. Astfel începe el vasta acțiune de popularizare a literaturii și culturii române, dincolo de fruntierele țării. Următoarele plachete îi apar în 1941 - Aux Ordres du Destin oi Clamondé. Duce o viață zbuciumată, dar continuă să scrie și, în 1945, publică volumul Laeange à Marie.
În timpul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, ia parte, ca voluntar, la Rezistența franceză, fapt pentru care, în 1947 i se acordă din oficiu cetățenia țării pe care o apărase.
Dupã mai multe peregrinări prin Franța, Anglia și Irlanda (peste tot fãcându-și cunoscută țara de origine), începând cu anul 1954 se stabilește în Belgia, devenind exponentul graiului românesc în țările francofone din vest.
În 1966, fondează o editură proprie - Soveja - unde tipărește volumul Destin roumain, voix universelle: Michel Eminesco, cuprinzând și traduceri în franceză din opera poetului.
În 1967, la Bruxelles, a fondat și a condus Institutul de Limba și Literatura Română Mihai Eminescu, Asociația Mondială a Prietenilor lui Mihai Eminescu (1969), Centrul Cultural Românesc (1975).
A revenit în patria natală de-abia în 1968, la invitația Uniunii Scriitorilor din România. Este primit sărbătorește și omagiat de toate ziarele și revistele mai importante.
Mihail (Michel) Steriade a editat, în Belgia, un Jurnal al poeților români (decembrie, 1967), unde au publicat de la debutanți până la marii creatori în viață. Poemele au fost strânse, apoi, de autor, într-o Anthologie inachevée de la poésie roumaine, Edition Soveja - 3000 Louvain. Pe un astfel de exemplar (aflat în fondul de carte rară al Bibliotecii Județeană Duiliu Zamfirescu), Steriade îi scrie fostului coleg de liceu următorul emoționant autograf: „Ție iubite Virgil Huzum - cel mai vechi prieten al meu în viață, de pe băncile Liceului “Unirea” pânã azi - tu care ani de zile, pe tărâmul cultural - literar sporești lumina orașului natal și pe aceea a micii noastre patrii - Vrancea! - îți dăruiesc acest exemplar în semn de adâncă simpatie și de înaltă prețuire, cu năzuința de a putea înfăptui în viitor împreună noi gesturi spre gloria țării noastre, Michel Steriade, maintre de conférance à l’Universit de Liége, Louvain, 20 XII ’71”.
Un autograf cât o carte de Etică... Gestul, dincolo de protocolul prieteniei, să dea de gândit intelectualilor și politicienilor, deopotrivă. Mai ales însă gazetarilor care terfelesc tot ceea ce iese în calea condeiului lor.
Mihail Steriade revine periodic în țară și la 3 august 1975 i se conferă titlul de Fiu de Onoare al satului Soveja și Membru de onoare al Societății Culturale Simion Mehedinți. Cu acest prilej, Gheorghe Bulgăr remarca următoarele: „O activitate poetică și culturală, în înțelesul cel mai înalt, de peste patru decenii, în Franța și Belgia, dar cu ecou în țările apusene de veche tradiție culturală, în numele artei literare și pentru prestigiul României, impune personalitatea poetului Mihail Steriade în câmpul literelor neolatine. Dinamica sa activitate, ca scriitor, publicist, om de știință, cu rãdăcini adânci în tradițiile și solul României, a câștigat multe simpatii și a fortificat solidarietăți morale cu toate activitățile de prestigiu prin care țara noastră se afirmă tot mai puternic în lume.”
La 24 ianuarie 1977, zi nu întâmplâtor aleasă, lansează o revistă a Centrului Cultural Românesc din Louvain - L’Indépendance Roumanie. În paralel cu aceste activități, în 1973, publică Approche d’un génie: Eminescu, în 1974 - Hommage à la Roumanie, iar în 1979, Florin Steriade, fratele sâu, tipărește la București volumul Mihail Steriade vãzut de...
În încheiere, reproducem un fragment dintr-o scrisoare trimisă în 1988 profesorului Petrache Dima: „Fiind în țară strãină și neputându-mi cumpăra un loc de odihnã veșnică (adicã temporarã), cu toată aversiunea mea față de incinerare, eu previzez în testament o astfel de ceremonie.
Acum 24 de ani, când fiul meu s-a dus cu soția în România, mi-au adus într-o cutie un kilogram de pământ din grădina noastrã din Focșani. O panglică tricolorã înnodată amintește semnul crucii.
Bulgărul din glia țării ar fi trebuit să mă însoțească în mormânt, pus pe pământul meu în sicriu. Dar cum decizia mea s-a schimbat prin vitregia soartei, nu e cu putință ca eu, românul, să zvârl în foc un pumn din glia strãmoșească.
Am început să dorm în pat cu cutiuța mea sub pernă, încât în momentul final eu tot la casa mea din Focșani să mor. Urna cu cenușa-mi va fi ușor transportabilă, împreună cu cutia. Când? De cine? Și de ce?” Cutremurãtor! Puțin prețuit de contemporani, noi care administrăm această pagină în considerăm pe Mihail Steriade un mare om de cultură, un mare poet, și un patriot cum puțini au făcut ca el pentru prestigiul și cunoașterea culturii românești în Europa, și mai ales în spațiul francofon.

Memento mori - Irina Mavrodin

Să scrii în fiecare zi
iată un mod de a te ruga
a trecut o zi
și nu ți-ai scris pagina

memento mori
așază-te și scrie
oriunde oricând

nu aștepta Inspirația
fă-ți zilnic rugăciunea
îți strigă Stendhal.

În ploaia aceea nu te pot urma - Irina Mavrodin

În ploaia aceea nu te pot urma
pe muntele acela nu te pot urma
ninsoarea aceea dacă aș încerca
mi-ar orbi ochii
mi-ar jupui lent fața
pe drumul acela atât de lunecos
inima nu mai bate
și spaimele cele mari creierul mi-l sleiesc
eu strig și tremur și mă încrâncenez
acela râde cu gură de copil
căci el a fost ales.

Pe urmele lui fiul bufniței
mă voi târî în pumni și în genunchi
mai încăpățânată decât broasca țestoasă voi fi
ochii mei sunt lacomi să vadă
ținutul verde de dincolo de munte
într-o seară de iarnă când soarele va fi roșu
pe vârful muntelui voi ajunge.

Poezie din volumul Reci limpezi cuvinte (1971)

Enigma - Irina Mavrodin

Pe norul acela stă scris
destinul meu
într-un alfabet
mie necunoscut

este o câmpie verde
cu o casă albă în mijloc
un singur copac îşi scutură florile
peste mormântul mamei

ce vrea să spună
această îmbinare
de semne atât de simple şi
misterioase.

Lumile - Irina Mavrodin

În jurul meu plutește totul
lumea aceasta a devenit
imponderabilă
copaci case oameni

zboară prin aer
și cât de greu mă
trage în jos
lumea cealaltă

prizonieră în viață
între două lumi
ce altceva să faci
decât să scrii acest poem.

Irina Mavrodin - Biografie

Irina Mavrodin s-a născut la 12 iunie 1929. Părinții ei erau Anastase Mavrodin, profesor, și Maria (născută Popescu).

A urmat studii la Liceul „Unirea” din Focșani (1940-1950), întrerupte timp de doi ani. A devenit licențiată a Universității din București (Facultatea de Limbi Străine, secția limba franceză) în 1954. A obținut titlul de doctor, în domeniul literaturii franceze, cu teza Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1971).
Irina Mavrodin a fost profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, catedra de literatură franceză și asistenta lui Valentin Lipatti.

Din volumele traduse

Albert Cohen, “Frumoasa Domnului", Editura EST, 2000
Patrick Rambaud, "Batalia", Editura EST
Jean Cocteau, "Scrisoarea câtre Americanii", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Pamfletul pamfleturilor", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Scrisori din Franța și Italia", Editura EST
Doamna de Stael, Scrieri alese, Editura pentru literatură universală, București, 1967
Flaubert, Bouvard și Pecuchet, Dicționar de idei primite de-a gata, Străbătând câmpii și țărmuri, Editura Univers, București, 1984;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Swann, Editura Univers, București, 1987;
Proust - În căutarea timpului pierdut, La umbra fetelor în floare, Editura Univers, București, 1988;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Guermantes, Editura Univers, București, 1989;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Sodoma și Gomora, Editura Univers, București, 1995;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Prizoniera, Editura Univers, București,1998;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Plecarea Albertinei, Editura Univers, București,1999;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Timpul regăsit, Editura Univers, București,2000;
Romanele lui Albert Camus, alaturi de Modest Morariu, Mihaela Simion, publicate la editura RAO

Andre Gide, Amintiri de la curtea cu juri, RAO
Marcel Proust, Eseuri, RAO
Stendhal, Roșu și negru, Editura Leda, Bucuresti, 2006
Maurice Blanchot, Spațiul literar (Premiul Uniunii Scriitorilor), ediția a doua, Minerva, 2007
Flaubert, Salammbo, Editura Leda, 2007

A mai tradus din: Doamna de Sévigné, Albert Camus, Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henry de Montherlant, Aloysius Bertrand, Gérard Genette, Eugéne Delacroix, Paul Ricoeur, Mircea Eliade (a tradus Romanul adolescentului miop din româna în franceza), Gaston Bachelard, Emil Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick Rambaud, Paul-Louis Courier, Jean Cocteau.

Versuri

Poeme, Cartea Românească, 1970;
Reci limpezi cuvinte, Cartea Românească, 1971;
Copac înflorit, Cartea Româneasca, 1978;
Picătura de ploaie, Cartea Românească, 1987;
Vocile, Cartea Românească, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor;
Punere în abis, Poeți români contemporani", Eminescu, 2000.

Eseuri critice

Spațiul continuu, Univers, 1972;
Romanul poetic, Univers, 1977;
Poussin. Praxis și metoda, Meridiane, 1981;
Modernii, precursori ai clasicilor, Dacia, 1981;
Poietica și poetica, Univers, 1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998;
Stendhal Scriitura și cunoastere, Albatros, 1985;
Punctul central, Eminescu, 1986;
Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului, Editura EST, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române;
Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999;
Cvadratura cercului, Eminescu, 2001.

Funcții și afilieri

Director al colecției „Lettres roumaines“, editura Actes Sud, Franța (1991-2002).
Președintă a Asociatiei „Prietenii lui Emil Cioran“.

Pentru poeziile, pentru eseurile și pentru traducerile sale, a primit mai multe premii: Premiul Academiei Romane, Premiul Uniunii Scriitorilor (primit de mai multe ori)etc.
Decorații: Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, conferit de Statul francez
Doctor Honoris Causa al Universității din Suceava
A fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler (2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”.

Sursa wikipedia

Gavotă - Matei Călinescu

Dansez cu tine o gavotă

sunt cavalerul tău de aer,
sunt cavalerul tău de umbră,
surâsul ce-ți plutește-n seară,

Surâsul tău sfâșie lumea,
un timp chemat de flaut piere
sunt lungi spirale, cu volute.
Sunt cavalerul tău din umbră.

Tu poate nici nu știi cu cine
dansezi gavota. Mâini de aer
foșnind aproape te-nconjoară,
surâsul tău plutește-n lucruri.

Pe chipul meu poate-o durere
sclipind fugar din altă vreme
se șterge-n fragede contururi
Sunt cavalerul tău de aer.

Dansez cu tine o gavotă
sunt umbra mea de altădată
sunt amintirea unui sunet,
sunt aerul care te-atinge.

În praful anilor - Matei Călinescu

În praful anilor chipul ni se va șterge
ca urmele pașilor în praf,
ca fețele în oglinzi părăsite, sparte, aruncate
la gunoi, înlocuite de alte oglinzi
pentru alte fețe la fel de efemere,
la fel de expresive și de unice -
dar nu-i așa că toți oamenii, fiind diferiți,
sunt la fel? O apă și-un pământ?
Un praf și-o apă? Un noroi care se usucă
și se face iarăși noroi? Până când
noroiul ia foc sau îngheață - și atunci cine mai știe
ce se va întâmpla cu planetele incandescente
sau înfășurate în gheață.
Dar nu-i așa că noi vom fi totdeauna împreună
pentru că am existat cândva -
pentru că trecutul însuși nu poate fi șters
nici măcar de Dumnezeu?

Numai Bach, numai Bach - Matei Călinescu

Numai Bach, numai Bach pot să mai ascult, la pian,
deși pianul nu exista pe vremea lui - doar
clavirul bine temperat - dar pentru mine pianul
e instrumentul suprem. (În copilărie luai lecții de pian,
le-ai întrerupt însă când ți-ai pierdut arătătorul de la mâna dreaptă,
după un accident;
cu nouă degete nu se poate cânta la pian;
cu o singură mână doar, cea stângă, foarte bine,
dar numai dacă învățaseși cu zece degete, ca Paul
Wittgenstein, căruia mâna dreaptă i-a fost amputată
din cauza unei răni primite pe front în primul război mondial,
și pentru care Ravel a compus după aceea un faimos concert
de pian pentru mâna stângă, și pentru care au mai fost scrise
și alte piese, Parergon zur Symphonia Domestica de Richard Strauss,
concertul al 4-lea pentru pian de Prokofiev, Diversions de
de Benjamin Britten etc.) Numai Bach, numai Bach - scriind și ascultând,
ascultând și scriind, după M, despre M.
Din când în când, sunetele devin trepte spre cer.

Cercuri deschise și scări în spirală urcând,
sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină
extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiți
în ecuații. Ghețuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,
ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,
mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele și luna,
și râsul în aer înalt a lui M... Chemări și răspunsuri în fugi stricte,
mișcări visătoare pe o riglă de calcul din care țâșnesc cifre iluminate,
ecouri de cascade matematice, grupuri străvezii, lucruri de taină
transparentă ca și cum n-ar fi, zenituri cu păsări.
Grote misterioase în ureche, în care intră cu pași ritmici
fantomele țăranilor dansatori de altădată, sărind obstacole imaginare,
executând esența dansului, cu fâlfâit de aripi la picioare.
Pași prin imponderabilitate, priviri în care uimirea se transformă
în gândire șăgalnică, chemări de fugă, apoi clopote
legănate într-o noapte abia auzită, sfântă, simplă ca un coral;
semne în alunecare indescifrabilă și totuși atât de clare, atât de pure, atât de incontestabile... Numai Bach, numai Bach...

Trebuie să așteptăm fără să așteptăm - Matei Călinescu

Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca și când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca și când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproșuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferență care mă doare, o neglijență care mă înfurie, sau
cine știe ce întâmplare nefericită care mă îngrijorează,
o suferință, o boală de care n-am cum să știu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine - poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că așteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare - o răbdare netulburată și
să uit să aștept - deși eu aștept mereu ceva, totul, deși eu,
nu știu de ce, sunt o ființă făcută din așteptare - din așteptări mici și mari,
din așteptări imense care nu se vor sfârși niciodată - și din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aș putea fi.
El a fost pentru mine marea lecție vie pe care n-am învățat-o,
sau am învățat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înțeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie și ca pe un manuscris greu de descifrat - dar nu,
tăerile lui erau prea îngerești ca să fie înțelese
de un om cu imaginația minciunii ca mine, cu imaginația prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităților distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităților, a ascunzișurilor suferinței,
a sofismelor de conștiință, a mândriilor rănite și a tristeților jucate teatral
și, astfel, anulate. tăcerile lui erau prea îngerești pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilități psihologice
care-și greșesc totdeauna ținta. Am vrut să înțeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînțelegându-le.
Lecția lui, pe care am învățat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în fața a ceea ce nu putem înțelege cu nici un chip.
Trebuie să așteptăm fără să așteptăm. trebuie să fim blânzi...
Să nu ne așteptăm la nimic...

9 septembrie 2003

(din volumul de poezii “Tu: elegii și invenții”, Polirom 2004)

Matei Călinescu - Biografie

Matei Călinescu (n. 15 iunie 1934, București - d. 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana, SUA, a fost un critic și teoretician literar român, profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington. A fost declarat profesor emerit al acestei universități, unde a condus și un centru de Studii Românești, singurul din Statele Unite și a primit foarte mulți doctoranzi din țara natală, care au devenit ulterior profesori la mai multe catedre de Literatură Comparată din Statele Unite ale Americii.

Matei a fost fiul lui Radu Călinescu, inginer, și al Dorei (n. Vulcănescu). Licențiat al Facultății de Filologie, secția engleză, de la Universitatea din București (1957). A fost asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală și comparată a Universității din București. A debutat în revista Gazeta literară, cu poezia Odihnă. Plecat din țară anul 1973, cu o bursă Fulbright, a decis să rămână în SUA. Din 1979 devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. Din 2003 a revenit definitiv în România.

A publicat în Statele Unite ale Americii numeroase eseuri și studii de literatură comparată, în reviste ca Partisan Review, World Literature Today, Salmagundi, The Journal of Religion, TheDenver Quarterly, Southeastern Europe, History of European Ideas, Cadmos, Comparative Literature Studies, East European Politics and Societies. După 1989, a revenit în publicistica românească în reviste ca 22, Apostrof, România literară, Steaua. În anul 2003 a publicat la editura Polirom o carte absolut cutremurătoare, intitulată Portretul lui M, un portret biografic al fiului său, Matthew, scris la 40 de zile de la moartea lui, la vârsta de 25 de ani, fiul său fiind suferind de autism și epilepsie.[7] Matei Călinescu însuși s-a stins după o luptă cu o boală necruțătoare la 24 iunie 2009 într-un spital din Bloomington, SUA.[5] Cenușa sa a fost depusă în mormântul familiei sale din Turnul Severin.

Volume publicate

Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964
Aspecte literare, 1965
Eseuri critice, 1967
Eseuri despre literatura modernă, 1970
Clasicismul european,1971
Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, 1972, ediția a II-a, cu o nouă prefață, editura Paralela 45, Pitești, 2002

Versuri

Semn, 1968
Versuri, 1970
Umbre de apă, 1972
Fragmentarium, Editura Dacia, Cluj, 1973
Tu: elegii și invenții, 2003

Alte volume publicate în România

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969; ediția a II-a, București, Editura Eminescu, 1971; ediția a IlI-a, Iași, Polirom, 1995; ediție definitivă, Iași, Polirom, 2004, pentru care a primit Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969); reedit. Ed. Humanitas, 2016.
Amintiri în dialog (în colaborare cu Ion Vianu), București, Editura Litera, 1994; ediția a II-a, Iași, Polirom, 1998, ediția a treia, Iași, Polirom, 2005; Ed. Humanitas, 2016.
Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Iași, Ed. Polirom, 2000; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2002, pentru care a primit Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) pe anul 2001.
Portretul lui M, Iași, Ed. Polirom, 2003; Ed. Humanitas, 2016. În 2008 apare traducerea suedeză a cărții, "En väg genom världen", în 2009 versiunea engleză, "Matthew’s Enigma: A Father’s Portrait of His Autistic Son", iar în 2012 cea spaniolă, "Retrato de M").
Un fel de jurnal (1973-1981), Iași, Ed. Polirom, 2006.[8][9]
Postscriptum la Portretul lui M, Editura LiterNet, 2006.
Mateiu I. Caragiale: recitiri, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2003, 160 p., 2nd ed., Cluj-Iași, Apostrof & Polirom, 2007.
Ionesco: Recherches identitaires, Paris, Oxus, 2005, tradus sub titlul Eugène Ionesco: Teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006, 491 p.

Scrisoarea II - Gabriela Melinescu

Mi-e frică să nu te pierd,
ca oamenii săraci mă rog în faţă,
vasului preţios al cerului,
să nu te spargi, stele să nu cădeţi,
planete rătăciţi mai departe
ca zimţii aripilor pe deasupra capetelor noastre.
Corpul tău asemeni
Universului este;
vas în care
Soarele se ridică în fiecare dimineaţă.
în genunchi mă rog pentru înălţarea lui.

Ca ziua şi noaptea se schimbă simţirea ta,
frig şi cald e în corpul tău ca în
Univers.
Aud acum cel care a fost viu, azi e mort,
cel care cânta, tace.
Ai grijă de ţine, bucuria mea,
mi-e frică să nu te pierd, să nu fi fost tu
leul ucis în deşert
din care miere au mâncat vânătorii.

Lenin în drum spre Smolnâi - Nina Cassian

An viu nouă sute și șaptesprezece

E goală strada... vântul vorbește, rar, în somn.
Stau casele cu gura-ncleștată de asfalt.
Câte-un copac întinde, tot mai puțin înalt,
o creangă buimăcită, ca ghioaga unui domn...

Un om în haine șterse, un om cu fața taină,
prin noaptea părăsită de stele și de pași.
Ce inimă uriașă se-aude de sub haină,
ca steagul strâns în pumnul tăcutului oraș?...

La câte-un colț de ceață, stau iuncherii călări
pe cai rotunzi și lacomi, cu nările răsfrânte,
adulmecând, în patru cărări și patru zări,
mireasma răzvrătirii, amețitoru-i cântec...

...Spre Smolnâi se îndreaptă un om cu ochi-făclii.
Zorit i-e pasul. Uite! Lunecătoare casă,
un singur-singuratic tramvai mergea acasă,
ca o cutie verde cu laturi străvezii.

Și s-a urcat. Întreabă: „Tovarășă, ce zor?
și încotro ți-i drumul ?“ Dar taxatoarea, lui:
„De unde ești, măi frate, ce fel de muncitor,
dacă nu știi că mergem să-i batem pe burjui?!”

Zâmbi atuncea Lenin. Zâmbi cu fața toată.
Și în vagon zâmbiră și câțiva muncitori,
de parcă se-aprinsese un soare deodată,
ascuns o lungă vreme, acum, din nou al lor.

Și, după miezul nopții, la Smolnâi a sosit.
O dată cu mulțimea, purtând același nume,
trecu prin poarta mare. De-atunci stă neclintit,
la cârma lui Octombrie, pentru întreaga lume!

Flori de câmp (Părăluțe) - Ștefan Luchian

De-a istoria - Modest Morariu

lui A. E. Baconsky

Un hoț deghizat în polițist

urmărește un polițist deghizat în hoț

și având misiunea să demaște

un hoț deghizat în polițist

un polițist deghizat în hoț.

Cu infinite precauțiuni el se strecoară

printre polițiștii în uniforme de hoți

care s-au inflitrat printre hoți

și pun la cale stârpirea definitivă a hoților

care în uniforme de polițiști

s-au infiltrat printre polițiști

și pun la cale stârpirea definitivă a polițiștilor.

Totul funcționează impecabil.

Doar câteodată mai survin mărunte confuzii.

din Spectacol de pantomimă (1971)

Neobosita așteptare - Modest Morariu

Oh! Nimic nu s-a schimbat

de la plecarea ta, nimic, iubito
și toate sunt exact cum le-ai lăsat,
- într-o încremenită așteptare,
...sigur, scrumierele sunt pline, e firesc,
și sticlele goale ce zac răsturnate...
...dar praful nu schimbă nimic,
praful e de fapt semnul calm
al neobositei statornicii...
...sigur, trebuie să mă rad,
știi doar ce repede crește barba...
...nu! Portolacii începuseră să moară
încă pe vremea ta, și-apoi scheletele lor
sunt destul de decorative, în fond...
...bine, bine, dar zidurile crapă oricum,
chiar piramidele, oricât ar fi de piramide...
...nu, nimic nu s-a schimbat...
...cutele din jurul gurii?
Dar le aveam, nu-ți amintești?...
...oh, mâinile tremură de emoție doar...
...sunt același, te asigur...
Dinții? Nu! Chiar adineaori mi-au căzut.
Oricum erau condamnați...
Nu! Acestea nu-s semne...
...unghiile sunt vinete de frig;
de ce tot cauți acum pretexte,
când totu-i neschimbat, încremenit,
precum a fost dintoptdeauna?
...Vai! te-ai speriat! Dar tot mucegaiul
care-a-nflorit pe mine
se va topi la prima ploaie.

Roata norocului - Petre Stoica

Venim la roata norocului neagră şi roşie

semnele ei sunt albe ca ochii destinului

din malul zilei ies crocodilii-cu gura deschisă

caută roata norocului vor s-o înghită

numai unul câştigă sticla de şampanie

este o după-amiază cu aripi obosite

nici o adiere nu te clinteşte din loc

odecolon şi pudră şi transpiraţie acră

mierea melodiei La Paloma ne curge pe buze

numai unul câştigă sticla de şampanie

roata se opreşte cu scrâşnet de iad vlăguit

unul primeşte suave flori de mătase

pentru nunta cu moliile altul apucă

glastra cu muşte uscate anul trecut

soldatul câştigă oglinda: priveşte în ea

şi faţa şi-o vede acoperită cu lut

cine câştigă sticla de şampanie?

Pe fundul poşetei mai găseşti o monedă

o aruncăm cu nepăsare de prinţ a săracului

seara târziu

cu mierea melodiei La Paloma pe buze

plecăm spre casă cu puşculiţa de ghips-

in ea să strângem bani să plecăm pe altă planetă.

Modest Morariu - Biografie

Modest Morariu (n. 11 august 1929, Cernăuți - d. 15 aprilie 1988, Bucuresti) a fost un poet, eseist, prozator și traducător român. Descendent al unei vechi familii de intelectuali din Cernăuți, printre care se numără și mitropolitul Silvestru, fiul său, Vasile Morariu fiind coleg cu Mihai Eminescu la Viena. Liceul l-a început la Cernăuți și l-a continuat în diferite orașe din România, unde părinții săi au venit în refugiu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua în 1958. Din 1959 după un stagiu la revistele La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, devine redactor la editura Meridiane, unde va îngriji mai multe albume de artă. Publică trei volume de versuri și două de eseuri, pe tema traducerii sau pe teme legate de artele plastice. A devenit redactor-șef al editurii Meridiane în 1969. A tradus, printre alții, pe André Malraux și Albert Camus.

Traduceri

Jules Renard, Morcoveață, 1958
Albert Ayguesparse, Culorile adevărului, 1964
Stendhal, Viața lui Henri Brulard, Amintiri egotiste, 1965
J.L.Barrault, Sunt un om de teatru, 1966
Henri Lhote, Frescele din Tsilli, 1966
Julien Green, Leviathan, 1966
Jules Renard, Parazitul, 1968
Eugen Fromantin, Maeștrii de odinioară, 1969
Stendhal, Jurnal, 1971
Albert Camus, Caiete, 1971
Marcel Brion, Arta fantastică, 1971
Marcel Brion, Pictura romantică, 1972
Jean Grenier, Arta și problemele ei, 1974
Stendhal, Scrisori către Pauline, 1975
Stendhal, Memoriile unui turist, I-III, 1976-1978
Albert Camus, Eseuri, 1976
André Malraux, Capul de obsidian, 1977
Jules Renard, Jurnal(1887-1910), note, selecție și prefață, ediția a doua, Nemira, 2007
André Malraux, Omul precar și literatura, 1980
Julien Green, Jurnal, selecție de, 1982, ediția a doua, Humanitas, 2007
Jean Delumeau, Frica în Occident, 1986
E.M.Cioran, Eseuri, 1988.

Versuri

Povestire cu fantome, 1968
Spectacolul de pantomimă, 1971
Ovăzul sălbatic, 1974.

Romane

Întoarcerea lui Ulise, 1982
Între relativ și absolut, 1979
Itinerarii, 1987.

Albume de artă

Ion Gheorghiu, 1966
Florin Pucă, 1974
Rousseau le Douanier, 1975
Goya-capricii, 1974
Toulouse-Lautrec, 1980.

Cucule - Din folclorul popular românesc

- Cucule, de unde vii?
- De la niște vii pustii.
- Dar de badea ce mai știi?
- Știu că-i bine sănătos
șade la masă voios...
- Dar voiosu-i voinicu
ori îi plânge sufletul?
- Pita albă stă pe masă,
cum îi pita mai frumoasă,
nici necoaptă,
nici răscoaptă;
lângă pită
carne friptă,
lângă carne
două cane:
una-i cu vin îndulcit
și nu bea de necăjit;
una-i cu vin pipărat
și nu bea de supărat,
și nici bea și nici mânâncă
de durerea cea adâncă!

Balada pierderii de vreme - George Ţărnea

A fi iubit cu disperare
și-a nu iubi la fel, mereu
nu-i nici o pierdere mai mare,
nici un păcat nu e mai greu.

Se rupe sufletul în două
și cum să-l mai lipeşti la loc?
O parte-i brumă, alta-i rouă,
o alta-i beznă, alta-i foc.

Cum să priveşti de la distanţă
înfrigurarea celui drag?
Un adevăr fără substanţă
nu-i trece vieţii peste prag…

Rămâne doar ca o părere,
ce-ar fi putut să-şi facă loc
spre împlinire, prin durere,
cu o fărâmă de noroc…

Dar cum uitarea ta de-o clipă
s-a întâmplat să-i stea în drum,
iubirea nu-i decât risipă
și pierdere de timp şi scrum.

Flori de cireș - Leon Biju

Nimfa - Camil Petrescu

În picioare
în mijlocul patului
ai aruncat pe rând jos pe covor
toate de pe tine,
tu luminoasă și ștrengară ca o glumă
a soarelui
și din valuri de dantelărie albă,
apari mai albă,
mică și desăvârșită ca din spumă.
Mai ai acum în mână
cămășuța străvezie și ușoară.
- Și parcă ai în mână un suflet rătăcit nevinovat

Dar iată că se-aud pe-afară
pași prea lungi, prea rari,

Surprinsă tresari:
ți  s-a mărit albul ochilor prea mari,
urechile micuțe stau la pândă,
arcul viu al buzelor,
răsfrânt în jos, așteaptă.
Și întregul trup
(cu strălucirea caldă și plăpândă)
puțin plecat înainte
ascultă.

Pari o nimfă speriată, cu dobândă,
de foșnetul suspect dintr-un stufiș,
de ochi care se-apropie furiș.

Dar pașii s-au depărtat...
trăsăturile feții s-au destins dintr-o dată,
te uiți la mine cu ochi strălucitori,
picură în aer limpezimi de salbă,
mi-arunci în față, nebunatecă,
perina
și cauți scăpare sub cuvertura albă.

Soarele strigă și cade în frunze - Virgil Mazilescu

Soarele strigă și cade în frunze
în singurul parc al orașului
copiii orașului se fac încet mari
fără teamă la umbra doicilor
care croșetează aici de mai multe decenii
copiii orașului se fac mari - îmbrăcați
în coaja teilor tunși ca școlarii
doicile croșetează vitejește pentru nimeni
dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni
și eu pe aici - liniștit și cu mâinile în buzunare
privesc atâta doar
știu că toamna e de ajuns să privești
distanța dintre copac și dispariție

după o oră inventez acel cuvânt verde
ca ochiul tău verde în trei mări deodată.

Mi-am uitat casa și numele - Virgil Mazilescu

Mi-am uitat casa si numele
e obositor să-ți știi mereu numele pe de rost
grigore dumitru iulian
ușa de la intrare se deschidea înăuntru?
Și câinele negru al vecinului spuneți că mușcă?
și n-ar trebui sa umblu când e ger
cu capul descoperit prin pădurea de aluni?
Am uitat am avut destulă vreme să uit din creier până în degete

Aici la dunăre mă înconjoară păsări de tot felul
vrăbii gâște sălbatice specii rare de cocostârci
și iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate să vină iarna scitică
voi exista mai departe și voi călători mai departe:
ecou a doi părinți onești reverie de lebădă
auziți viața: stele scobind încet câmpia.

Nu-mi dărui prea mult timp - Bella Ahmadulina

Nu-mi dărui prea mult timp...

nu-mi pune multe întrebări.

Nu-mi atinge mâna

cu ochii tăi buni, și credincioși.

Nu mă urmări primăvara

printre băltoace.

Știu: încă o dată nimic,

nu va rămâne din această întâlnire.

Poate gândești: că din mândrie

nu te vreau prieten.

Nu e mândrie, amărăciunea

îmi ține capul sus...

Henri Matisse - Interior

Trăiam în tihnă rea - Bella Ahmadulina

Trăiam în tihna rea şi de alean
- 'nălbit şi alb mi-e sufletul şi greu -
şi dacă cineva era ocean
şi-a fost - aceea sigur am fost eu.

O, temătorul meu înotător,
singur ai fi cedat - dacă eu, val -
gingaş şi dezgustat şi trecător
nu te-aş fi ridicat la mal.

Din tine dar ce-am săvârşit?
Cum de-am uitat în cazna-mi grea,
că peşte-albastru-ai devenit,
crescut cu drag în apa mea!?

Şi cum reiau în urma-mi, greu
şi mările se plâng în cor:
O, tu, copile drag şi-al meu,
o, iartă-mă, sărman odor!

Toamna - Bella Ahmadulina

Bate ceas vestitor de-ntomnare:
mai greoi ca în anul trecut,
cade mărul cu fruntea-n cărare -
câte mere, atâta căzut...

Cu o muzică gravă şi dură
cine-ngână că ornicu-a stat?
Îndrăzneţ fi-va peste măsură,
dar livada în somn a intrat.

Tot mai viu în văzduh se-nfiripă
al iubirii şi-al vieţii temei,
parcă n-am fi doar martori de-o clipă
ci făptaşi ai triumfului ei.

Despărţire - Bella Ahmadulina

La urma urmei, ce să-ţi spun?
Gata - Şi nu-mi purta iubire,
e o povară mult prea grea
cere eforturi de simţire.

Cu buzele-ai atins prăpădul!
Simt nebunia dând năvală.
Dar m-ai distrus din stângăcie,
cum spargi o vază din greşeală.

Desigur, trupul meu trăieşte,
umblă prin lume, cum îi felul,
dar viaţa scapă de pe dânsul,
cum de pe-un deget mort, inelul.

Tâmpla mai dă unele semne
de râs, dar mâna cade-n gol,
miresmele şi sunetele
se-ndepărtează stol cu stol.

Bella Ahmadulina - Biografie

Bella Achatovna Ahmadulina s-a născut la Moscova în 10 aprilie 1937 și s-a stins tot la Moscova pe 29 noiembrie 2010. Din tată tătar și mamă italo-rusă, fiică unică, Bella a început să scrie de tànără, publicând primele poezii în anul 1955. Licențiată la Institutul literar Maxim Gorky în 1960 Bella Ahmadulina este cunoscută ca o poetă lirică axată pe o tehnică verbală unică, rafinată și perfecționată împreună cu primul său soț Evgheni Evtușenko (cu care s-a căsătorit în 1954). Poeta face parte din generația post-stalinistă care a adus un aer nou în poezia rusă având o oarecare libertate a cuvântului scris. Căutătoare continuă și atentă de expresii, simboluri și rime, poeta prezintă publicului o poezie pură și originală putând fi numită (după părerea mea) inovatoare. Bella Ahmadulina a scris multe cărți printre care: Lecții de muzică 1969, Poezii 1975, Furtună 1977, Lumânarea 1977, II Mister 1983, Costa 1991. A tradus din poezia franceză, italiană, poloneză, cecenă, sârbă, armeană, bulgară, maghiară. Al doile soț al poetei a fost scriitorul și omul de film Yuri Nagibin (1960), al treilea registul Eldar Kuliev(1971), iar ultimul, artistul și scenograful Boris Messerer (1974). A avut o simgură fiică pe Elisaveta Kulieva (poetă și ea). Bella Ahmadulina s-a stins la 73 de ani în casa sa din Perdelkino, în apropiere de Moscova, iar la căpătâi i-au adus omagiu cele mai importante personalități din cultura și politica rusă.

De ești rău, postești degeaba - Octavian Petrescu

De eşti rău, posteşti degeaba!
Nu-ţi găseşti aşa norocul!
Te fereşti de porc tot postul
și apoi mănânci ca porcul.

Într-o lume mai nebună,
vrei lumină şi speranţă?!
Fii mai bun, dar nu o lună,
schimbă-te pentru o viaţă!

Redescoperă-ţi fiinţa!
Gânduri bune-n piept adună!
Nu-n mâncare stă credinţa,
ci în inima cea bună!

Ca-n poveste - Ion Pillat

Domnea în vremea veche un Crai şi o Crăiasă.
Mai bună ca pita albă dospită de pe masă.
Purtau zăpadă-n creştet şi primăveri în piept,
căci gândul le fusese curat şi înţelept -
și flori târzii crescute sub neaua iernii-n drum,
doar amintiri de bine mai culegeau acum.
Dar le certă norocul un singur rău mereu:
copii să aibă-n casă nu da-se Dumnezeu;
și mult le-ar fi fost dorul s-adoarmă-o zi pe spate
ca brazii de la munte cu crengile rotate,
umbriți de însăşi umbra roditului vlăstar.
- Nădejdile aduse ademenesc mai rar
și vă găteaţi obşteşte şi singuri spre mormânt,
când se-ndură Prea Sfântul de traiul vostru sfânt
și-o bună dimineaţă trimise-n casa voastră
un pui de fată-adusă de-o pasăre măiastră.
Iar când v-aţi zărit visul alăturea de voi,
albastrul din privire v-a înflorit. Apoi
Ileana i-aţi pus nume şi-aţi poruncit să fie
botez cum n-apucase a voastră-mpărăţie.
Din patru părţi de lume, acum curgeau şirag
la Curte mosafirii cinstiţi - de ţi-era drag
să vezi voinicii mândri din şea cum se desprind
și mândre Cosânzene pe praguri răsărind
Ca floarea după ploaie; vestiţii împăraţi
cu pravilă în mâna şi-n zale îmbrăcaţi,
vlădicii, cuvioșii, în cârje şi-n potcap,
și cărturarii gârbovi ce poartă lumea-n cap...

Dar iată şi o Zână în mersu-i legănat -
ea portul la păianjen în zori şi l-a lucrat
în două iţe numai, când iarba moale, înaltă,
adună pietre scumpe şi rouă laolaltă,
de borangic năframe pe plete lungi îi flutur -
și poartă pe spinare o aripă de flutur,
și unde-i zboară ochii s-aprinde strop de soare.
Iar Luna, însăşi Luna, veni cu Carul Mare
când noaptea înveleşte, pădurile de rodii
și vezi trecând pe ceruri rătăcitoare zodii.
Piticii de la munte, cu graiul ne-nţeles,
drept cărucior de poştă, în pripă, şi-au ales
ciupercă roşie trasă de patru iepuri sprinteni
ce broasca, surugiul, îndeamnă dând din pinteni.
Iar când sunând din frunză pădurile de laur
deschiseră cărare, sosi şi un Balaur.
Luceferii veniră călări pe curcubee
și Soarele, departe mai mult nevrând să stee,
- de necrezut povestea-i, dar încă nu vă mint -
ivitu-s-a- din umbră în straie de argint...

Şi a trăit fetiţa de-mpărat
mai mândră ca lumina lunii pline,
dar ochii ei aveau priviri străine
și inima-i era cleştar curat,
căci Dor nu turburase niciodată
cu visul lui, visarea ei de fată.

Venit-au ca s-o ceară la părinţi
din patru zări de lume, peţitorii -
ea îi oprea cu zâmbetul surorii
și îi gonea cu ochii ei cuminţi.
Şi fruntea Împăratului se-ncruntă,
dar casa lui rămase fără nuntă.

Zadarnic întruni bătrânul Crai
cu zor la Curte babele şi vracii,
din trupu-i tânăr să alunge dracii,
și s-o îmbrace cu-al miresei strai,
copila lui rămase de zăpadă -
s-au dus şi peţitorii toţi, grămadă.

Şi luni de zile au trecut şi ani...
sub arcuirea merilor în floare,
se plimbă singură-n apus de soare
Domnița străjuită de castani;
când, iată, în vederea-i nu se-ncrede,
pe Făt Frumos călare că mi-l vede.

Semeţ grăieşte fiul de împărat:
- Prin nouă ţări venii, Domniţă dragă,
iubirea ta să-mi fie ca o fragă
unui drumeţ de drumuri însetat. -
Obrazul fetei i se face nalbă,
pe ram de măr îşi culcă faţa albă.

Încet răspunde fata de-mpărat:
- Când ramul meu purta-va măr de aur,
eu voi simţi al dorului tezaur.
Ia ramul şi te du netulburat! -
Şi Făt Frumos îl ia cu minte dreaptă,
spre Răsărit nădejdea lui se-ndreaptă...

Şi primăveri de-a rândul se înveliră merii
și iarna foi de aur din pomi a strecurat,
și ea privea amurgul pe drumul depărtat
pe care el pornise în zarea primăverii...
dar primăveri şi ierni pustii s-au îngropat
și nu s-a mai întors feciorul de-mpărat.

General de fluturi - Damian Ureche

Lui Nichita Stănescu

De unde nori de lacrimi să adun
arzând pe lira mea, nefericita,
când iarna stinge, fără să se-ntrebe,
un general de fluturi ca Nichita.

Poetul s-a mutat în necuvinte,
un viscol uneori ne bea ursita,
așa cum ninge cu zăpadă neagră
pe-un general de fluturi ca Nichita.

Radu Beligan despre Camil Petrescu

În adolescența mea socoteam dramaturgia lui Camil Petrescu - într-o vreme în care opera lui își făcuse drum în literatură, dar se afla încă departe de prestigiul și de respectul meritat, iar publicul larg abia dacă o cunoștea - printre faptele de gândire și de artă care ridica pulsul vieții noastre spirituale. Cunoșteam pe de rost pasaje din dramele, din piesele, din poeziile lui. Reflectam pe atunci, adesea, la soarta acestui scriitor prețuit de o familie restrânsă de cititori, la piesele sale, subiect neistovit de împotriviri și glume în presa de mare tiraj. Reținusem dintr-o confesiune făcută lui Felix Aderca, în Mărturia unei generații, un strigăt de furie și de disperare: "Nu mai scriu nimic, nu sunt nici rentier, nici autor străin. Poți să aduni zece ani note, să faci piese și să încerci rezistența materialului pe care-l ai, din momentul în care începi s-așterni piesa pe hârtie... ești fără nicio perspectivă. Am lucrat la Danton șase luni, zi de zi... uneori până la 18 ore pe zi. Am făcut 60.000 lei datorii, în timpul acesta ministerul mi-a acordat 10.000 lei ajutor pentru tipărirea lui Danton: "atât cât costa, în două copii, numai transcrisul la mașină". Durerea din mărturisirea asta m-a urmărit, m-a obsedat mult timp.
Mai târziu, prin vara lui 1955, când scrierile lui Camil Petrescu fuseseră tipărite în sute de mii de exemplare, iar creația sa se impusese admirației unanime, însă Danton, opera lui capitală, contina să rămână nejucată, îi spuneam la capatul unei conversații, pe faleza de la Eforie, că, dacă vreodată ajung director la Național, am să determin reprezentarea piesei.
În 1970, la numai câteva luni de zile după instalarea mea, includeam în repertoriul de perspectivă al primei scena această piesă. Știam că mă angajez la un lucru greu, dar eram departe de a bănui dificultățile pe care aveam să le întâmpin. Știam că Naționalul va trebui să realizeze teatral o scriere reputată ca nereprezentabilă, știam că montarea ei presupune o uriașă investiție de energie intelectuală și morală, știam că va trebui să obțin adeziunile unor interpreți de primă mărime pentru roluri secundare. M-am încăpățânat însă, menținându-mi proiectul și împlinindu-l cu toate riscurile. "Cu toate riscurile" nu-i un termen exagerat. Fiindcă pentru a duce la capăt lucrarea lui Danton, a fost necesar să amân alte spectacole, stârnind animozitatea unor scriitori, regizori și interpreți, și mai cu seamă să lipsesc publicul Naționalului, în răstimpul unor stagiuni, de premierele așteptate, cerute, necesare.
Satisfacția aceea de a fi redat teatrului românesc un text de întâia mărime, într-un spectacol care face săli arhipline. Din astfel de bucurii se întreține viața unui animator, confruntat ceas de ceas cu datoria de a alcătui un repertoriu de ținută și obligațiile producției curente, cu aspirațiile drepte sau nedrepte ale trupei, cu necesitățile legitime sau birocratice ale administrației, cu principiile îndrăznețe ori spiritul întârziat al opiniei teatrale.
Danton e o reușită care mă încurajează pe un drum de inițiative.
În spectacol îl interpretez pe Robespierre, rol extrem de important teoretic, personaj despre care se vorbește mereu, dar care rostește puține replici și e mai mult o prezență scenică decât o trăire, decât o evoluție. Nici din punct de vedere al disponibilităților mele artistice nu-i tipul de erou pe care-l pot ușor întruchipa. Am acceptat totuși să-l joc pe Robespierre pentru că socoteam că n-am dreptul să stau departe într-un spectacol, angajând întreg ansamblul, și pentru că era ispititoare ideea de a-mi descoperi mie însumi și altora posibilitatea de a acoperi și altfel de roluri decât cele care-mi sunt în mod organic apropiate.
Pe Robespierre l-am interpretat - în orice caz, aceasta a fost linia pe care m-am străduit s-o urmez - ca pe o individualitate fascinată, uneori până la orbire, de idealul unor transformări menite sâ pună capăt, odată pentru totdeauna, injustiției, și pentru care orice compromis cu realitatea, fie el și provizoriu, împinge conștiința la retractări și degradări.
Cu alte cuvinte, am încercat să subliniez că severitatea lui Robespierre decurge dintr-o fidelitate față de idee și că legea interioară după care se conducea, era nemiloasă nu numai pentru cei ce o suportau, dar și pentru el, cel ce o aplica. Fără să atenuez tot ceea ce era nemăsurata ambiție, eroare, culpa față de omenie in pozitia sa intelectuală, fără să ascund anumite deficiențe temperamentale, am lăsat totuși să se vadă că flăcările pasiunii sincere, splendide, în care și pentru care a ars unul dintre protagoniștii Revoluției de la 1789.

Peisaj de primăvară - Ipolit Strâmbu