Trebuie să așteptăm fără să așteptăm - Matei Călinescu

Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca și când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca și când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproșuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferență care mă doare, o neglijență care mă înfurie, sau
cine știe ce întâmplare nefericită care mă îngrijorează,
o suferință, o boală de care n-am cum să știu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine - poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că așteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare - o răbdare netulburată și
să uit să aștept - deși eu aștept mereu ceva, totul, deși eu,
nu știu de ce, sunt o ființă făcută din așteptare - din așteptări mici și mari,
din așteptări imense care nu se vor sfârși niciodată - și din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aș putea fi.
El a fost pentru mine marea lecție vie pe care n-am învățat-o,
sau am învățat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înțeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie și ca pe un manuscris greu de descifrat - dar nu,
tăerile lui erau prea îngerești ca să fie înțelese
de un om cu imaginația minciunii ca mine, cu imaginația prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităților distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităților, a ascunzișurilor suferinței,
a sofismelor de conștiință, a mândriilor rănite și a tristeților jucate teatral
și, astfel, anulate. tăcerile lui erau prea îngerești pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilități psihologice
care-și greșesc totdeauna ținta. Am vrut să înțeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînțelegându-le.
Lecția lui, pe care am învățat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în fața a ceea ce nu putem înțelege cu nici un chip.
Trebuie să așteptăm fără să așteptăm. trebuie să fim blânzi...
Să nu ne așteptăm la nimic...

9 septembrie 2003

(din volumul de poezii “Tu: elegii și invenții”, Polirom 2004)