În adolescența mea socoteam dramaturgia lui Camil Petrescu - într-o vreme în care opera lui își făcuse drum în literatură, dar se afla încă departe de prestigiul și de respectul meritat, iar publicul larg abia dacă o cunoștea - printre faptele de gândire și de artă care ridica pulsul vieții noastre spirituale. Cunoșteam pe de rost pasaje din dramele, din piesele, din poeziile lui. Reflectam pe atunci, adesea, la soarta acestui scriitor prețuit de o familie restrânsă de cititori, la piesele sale, subiect neistovit de împotriviri și glume în presa de mare tiraj. Reținusem dintr-o confesiune făcută lui Felix Aderca, în Mărturia unei generații, un strigăt de furie și de disperare: "Nu mai scriu nimic, nu sunt nici rentier, nici autor străin. Poți să aduni zece ani note, să faci piese și să încerci rezistența materialului pe care-l ai, din momentul în care începi s-așterni piesa pe hârtie... ești fără nicio perspectivă. Am lucrat la Danton șase luni, zi de zi... uneori până la 18 ore pe zi. Am făcut 60.000 lei datorii, în timpul acesta ministerul mi-a acordat 10.000 lei ajutor pentru tipărirea lui Danton: "atât cât costa, în două copii, numai transcrisul la mașină". Durerea din mărturisirea asta m-a urmărit, m-a obsedat mult timp.
Mai târziu, prin vara lui 1955, când scrierile lui Camil Petrescu fuseseră tipărite în sute de mii de exemplare, iar creația sa se impusese admirației unanime, însă Danton, opera lui capitală, contina să rămână nejucată, îi spuneam la capatul unei conversații, pe faleza de la Eforie, că, dacă vreodată ajung director la Național, am să determin reprezentarea piesei.
În 1970, la numai câteva luni de zile după instalarea mea, includeam în repertoriul de perspectivă al primei scena această piesă. Știam că mă angajez la un lucru greu, dar eram departe de a bănui dificultățile pe care aveam să le întâmpin. Știam că Naționalul va trebui să realizeze teatral o scriere reputată ca nereprezentabilă, știam că montarea ei presupune o uriașă investiție de energie intelectuală și morală, știam că va trebui să obțin adeziunile unor interpreți de primă mărime pentru roluri secundare. M-am încăpățânat însă, menținându-mi proiectul și împlinindu-l cu toate riscurile. "Cu toate riscurile" nu-i un termen exagerat. Fiindcă pentru a duce la capăt lucrarea lui Danton, a fost necesar să amân alte spectacole, stârnind animozitatea unor scriitori, regizori și interpreți, și mai cu seamă să lipsesc publicul Naționalului, în răstimpul unor stagiuni, de premierele așteptate, cerute, necesare.
Satisfacția aceea de a fi redat teatrului românesc un text de întâia mărime, într-un spectacol care face săli arhipline. Din astfel de bucurii se întreține viața unui animator, confruntat ceas de ceas cu datoria de a alcătui un repertoriu de ținută și obligațiile producției curente, cu aspirațiile drepte sau nedrepte ale trupei, cu necesitățile legitime sau birocratice ale administrației, cu principiile îndrăznețe ori spiritul întârziat al opiniei teatrale.
Danton e o reușită care mă încurajează pe un drum de inițiative.
În spectacol îl interpretez pe Robespierre, rol extrem de important teoretic, personaj despre care se vorbește mereu, dar care rostește puține replici și e mai mult o prezență scenică decât o trăire, decât o evoluție. Nici din punct de vedere al disponibilităților mele artistice nu-i tipul de erou pe care-l pot ușor întruchipa. Am acceptat totuși să-l joc pe Robespierre pentru că socoteam că n-am dreptul să stau departe într-un spectacol, angajând întreg ansamblul, și pentru că era ispititoare ideea de a-mi descoperi mie însumi și altora posibilitatea de a acoperi și altfel de roluri decât cele care-mi sunt în mod organic apropiate.
Pe Robespierre l-am interpretat - în orice caz, aceasta a fost linia pe care m-am străduit s-o urmez - ca pe o individualitate fascinată, uneori până la orbire, de idealul unor transformări menite sâ pună capăt, odată pentru totdeauna, injustiției, și pentru care orice compromis cu realitatea, fie el și provizoriu, împinge conștiința la retractări și degradări.
Cu alte cuvinte, am încercat să subliniez că severitatea lui Robespierre decurge dintr-o fidelitate față de idee și că legea interioară după care se conducea, era nemiloasă nu numai pentru cei ce o suportau, dar și pentru el, cel ce o aplica. Fără să atenuez tot ceea ce era nemăsurata ambiție, eroare, culpa față de omenie in pozitia sa intelectuală, fără să ascund anumite deficiențe temperamentale, am lăsat totuși să se vadă că flăcările pasiunii sincere, splendide, în care și pentru care a ars unul dintre protagoniștii Revoluției de la 1789.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează