An viu nouă sute și șaptesprezece
E goală strada... vântul vorbește, rar, în somn.
Stau casele cu gura-ncleștată de asfalt.
Câte-un copac întinde, tot mai puțin înalt,
o creangă buimăcită, ca ghioaga unui domn...
Un om în haine șterse, un om cu fața taină,
prin noaptea părăsită de stele și de pași.
Ce inimă uriașă se-aude de sub haină,
ca steagul strâns în pumnul tăcutului oraș?...
La câte-un colț de ceață, stau iuncherii călări
pe cai rotunzi și lacomi, cu nările răsfrânte,
adulmecând, în patru cărări și patru zări,
mireasma răzvrătirii, amețitoru-i cântec...
...Spre Smolnâi se îndreaptă un om cu ochi-făclii.
Zorit i-e pasul. Uite! Lunecătoare casă,
un singur-singuratic tramvai mergea acasă,
ca o cutie verde cu laturi străvezii.
Și s-a urcat. Întreabă: „Tovarășă, ce zor?
și încotro ți-i drumul ?“ Dar taxatoarea, lui:
„De unde ești, măi frate, ce fel de muncitor,
dacă nu știi că mergem să-i batem pe burjui?!”
Zâmbi atuncea Lenin. Zâmbi cu fața toată.
Și în vagon zâmbiră și câțiva muncitori,
de parcă se-aprinsese un soare deodată,
ascuns o lungă vreme, acum, din nou al lor.
Și, după miezul nopții, la Smolnâi a sosit.
O dată cu mulțimea, purtând același nume,
trecu prin poarta mare. De-atunci stă neclintit,
la cârma lui Octombrie, pentru întreaga lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează