În picioare
în mijlocul patului
ai aruncat pe rând jos pe covor
toate de pe tine,
tu luminoasă și ștrengară ca o glumă
a soarelui
și din valuri de dantelărie albă,
apari mai albă,
mică și desăvârșită ca din spumă.
Mai ai acum în mână
cămășuța străvezie și ușoară.
- Și parcă ai în mână un suflet rătăcit nevinovat
Dar iată că se-aud pe-afară
pași prea lungi, prea rari,
Surprinsă tresari:
ți s-a mărit albul ochilor prea mari,
urechile micuțe stau la pândă,
arcul viu al buzelor,
răsfrânt în jos, așteaptă.
Și întregul trup
(cu strălucirea caldă și plăpândă)
puțin plecat înainte
ascultă.
Pari o nimfă speriată, cu dobândă,
de foșnetul suspect dintr-un stufiș,
de ochi care se-apropie furiș.
Dar pașii s-au depărtat...
trăsăturile feții s-au destins dintr-o dată,
te uiți la mine cu ochi strălucitori,
picură în aer limpezimi de salbă,
mi-arunci în față, nebunatecă,
perina
și cauți scăpare sub cuvertura albă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează