Credem că destul am vorbit - Mihai Eminescu

Cine face opinia publică? Articol publicat de Mihai Eminescu în ziarul Timpul în 9 ianuarie 1879 cu titlul: CREDEM CĂ DESTUL AM VORBIT

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea
productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu
groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină,
introduse cu grămada în ţara noastră…
Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit;
industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele
improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a
deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau  tonul, conduc opinia publică.　
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie,
pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante
exotice, de care planta autohtonă moare... azi avem cele mai înaintate
instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi
comunale.
Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare
de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe
acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
　
Chestiunea economică la noi nu e numai o chestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie
să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există  alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau
sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără
capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om  este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul  ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini;  libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
　
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura
secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
　
(Articol apărut în TIMPUL, la 9 ianuarie 1879, cu titlul "Credem că destul am vorbit…")