O! Soare, vecinic călător!
De mult n-ai fost în a mea țară
cu-al tău sărut fermecător
s-o faci a crede-n primăvară.
Tu știi cât țara te iubește
și cât în zodia lui mai
l-a ta zâmbire ea-nfloreste
și se preface-n dulce rai.
Tu știi cu ce câmpii mănoase,
cu ce cununi de mii de flori,
cu ce cântări armonioase
ea-ți iese-n cale chiar din ziori,
Și ca pe-un sol de fericire
trimis de însuși Dumnezeu
te primește, -o! Dulce mire,
cu dezmierdări la sânul său.
De ce tu-n alte lumi străine
mergi luni întregi, rătăcitor,
uitând că țara făr’ de tine
tânjește-amar în tristu-i dor?
Ah! Amândoi când aveți parte
de întâlniri așa de dulci,
cum de tu fugi în altă parte
când vine noaptea să te culci?
Cum de tu nu-i dai semn de viață
s-o lași cu cerul ei pustiu,
s-o lași cu inima de ghiață
ca pe o moartă-ntr-un sicriu?
Când ea-i atâta de frumoasă
și tu atâta de frumos,
când ea îți este credincioasă,
de ce să-i fii necredincios?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează