Minune, minune, când te-am văzut?
Când ţi-ai trecut umbra prin mine?
Ai avut în adevăr pletele ca pădurile?
Ai avut ochii ca nopţile line?
Mi-a arătat cineva chipul tău, sau îl ştiam?
Te-am văzut în drumurile mele fără număr?
Sau te-am luat din poveşti şi te-am întrupat,
ca să am şi eu pe cineva lângă umăr?
Nu cumva gândurile s-au amestecat noaptea cu visele?
Nu cumva mi te-ai ascuns de frica morţii în vis?
De unde te ştiu? De unde te am?
Care mit, uşile legendelor le-a deschis?
De unde te-am adunat, de nu te pot vedea?
De unde-mi vii atât de albă şi de curată?
Nu cumva te-a zidit cineva în mine,
ca să nu te mai pot dărâma niciodată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează