câ încetasem singur să mai fiu.
Fântână-n zori cu apa neatinsă,
foșnea ca marea, dimineaţa, încă
zăloagă nopţii cât statuia-n stâncă.
Nu m-ai respins, nu te-ai predat învinsă,
ci ai avut în ochii râzători
atât de mulţi, ca firmamentul, sori
ce ne-au resfrânt prin trâmbiţe de raze
privirile în ochi şi în obraze.
Acea lumină limpede a fost
la început, şi ea a dat un rost
tăcerii surde ce-aştepta în mine.
Ai fost, deci, bună-vestea de lumine
și ai rămas, cu gestul, carnea, vocea
din ţara grea de vis şi zări, Dobrogea,
și văd în fiul care mi l-ai dat:
amprente de lumini s-au mai păstrat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează