După Wiliam Wordsvorth
Mergeam încet, - și răsăritul
se-nflăcăra de-o pară vie; -
Matei, privind, s-opri și zise:
„În voia Domnului să fie!”
Era în satu-acela dascăl,
cu păr frumos, dar cărunțit;
și, cum era zi de vacanță,
părea mai vesel, negreșit,
Pe lângă grâne și pârâuri
trecând așa, ne învoim
în dimineața-aceea, veseli
o zi prin munți să pribegim...
Ei, ce e? Îl întreb atuncea,
când soarele a răsărit,
ai suspinat fără de voie,
și-o vorbă tristă ai rostit!
Matei s-opri a doua oară,
durerea lui nu mi-o ascunse;
privind spre culmea unui munte
aceste vorbe îmi respunse:
Vezi norul cel aprins de raze
și ușuratec ca un fum?
Îmi amintește-o dimineață,
de sunt trei-zeci de ani acum.
Și tot de-asupra-acestor locuri,
în dimineața-acelei zi
de-aprile, cerul era astfel:
plin de culori trandafirii!...
Mergeam c-o linie în mână,
nepăsăror de gânduri rele;
în cimitir m-abat de odată,
lângă mormîntul fiicei mele.
Era de nouă ani... tot satul
privea la ea ca la o floare,
și glasul ei părea că este
un cântec de privighetoare
Și Ema mea în groapa rece
dormea în noaptea ei de ghiață;
dar o iubeam mai mult ca moartă,
decât ași fi iubit-o-n viață...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează