Am rătăcit pe multe drumuri
și-n lunga-mi rătăcire,
visam să întâlnesc o umbră
ce-i zice: „Fericire.”
Dar n-am găsit-o nicăirea -
deunăzi, obosit,
într-o pădure fremătoasă,
o clipă m-am oprit.
Sub un copac, bătrîn ca mine,
o fată și-un băiat
se sărutau șoptindu-și șoapte
cu glasul îngânat.
Și când să plec, băiatul parcă
se înclină spre ea,
zicându-i blând: „O, tu, iubito;
ești fericirea mea!”
Am tresărit... și-n clipa-aceea,
c-o repede privire,
m-am și întors să văd cum este
visata fericire?...
Era o fată cum suntt multe
prin sate și orașe:
cu ochii mari, cu sânuri albe,
cu buze drăgălașe...
Și eu am rătăcit o viață,
pribeag, ca vai de mine, -
când drumurile pretutindeni
de „fericiri”, sunt pline!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează