Ai vrut să pleci, m-ai sărutat încet
pe frunte, c-o atingere străină...
eu te-am respins. Simţeam atunci în piept
durerea, mai nebună, mai haină,
Apoi te-ai dus şi singur am rămas,
privind splendoarea unei flori albastre,
iar demonii-mi şopteau să nu te las,
să-ngrop în floare lacrimile noastre...
De fapt, tu n-ai plecat, te-ai renăscut
în floarea ce-a rămas aici, în glastră,
pe care eu o ud, o ud, o ud,
să fie mai albastră, mai albastră!
De fapt vorbim, vorbim în continuare
printr-un limbaj al florilor, divin;
cuvinte-mi spui de dor şi alinare
și-mi dăruieşti o lacrimă de vin.
Arunci spre mine-o tainică petală,
simbolul unui vechi sărut...
se-aşterne pe o foaie şi curge în cerneală
și scriu... şi sufăr... spune! Te ascult!
De realitate mă izbesc cu frică
și vreau să cred c-ai renăscut din glastră...
nu mă mai săruta, că faci risipă!
Fii mai albastră, veşnic mai albastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează