Înfrățindu-se cu noaptea,
Trenul m-a lăsat să sufăr,
Tocmai pe linia-șaptea,
Trist și singur, ca un cufăr.
Până-n zarea ce mi-o fură
O petrec cu lungi priviri,
Ca un lujer de răsură
Pe-un morman de amintiri.
Clipele-s o veșnicie
De când mi-a plecat stăpâna,
Gara a rămas pustie
Și eu tot mai flutur mâna.
E un lac albastru noaptea,
Presărat cu flori de nufăr.
Tocmai pe linia-șaptea,
Plouă stele peste-un cufăr...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează