Când trecea fecioara lui Brumaru
Se topea de oftică mărarul
Și cădea cojit de pe crini varul.
Sânii ei stîrneau pe străzi durere,
Melcii mugeau lin a-njunghiere,
Casele-n burlane cloceau miere.
Șerpii, de sub ziduri vechi de urbe,
Îi ieșeau în drum și-i făceau curbe
De-ncepea în jur roua să turbe.
Liote de îngeri scurși prin leică
O încolăceau ca pe-o suveică
Dornici să le fie teleleică.
Ci mai pură decât e cleștarul,
Prinzând dulce fluturi cu paharul,
Ea era fecioara lui Brumaru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează