Pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume deşi câteodată m-apasă
Sunt vesel chiar dacă ştiu bine că drumul se înfundă
Voi merge spre zare şi n-are decât să se ascundă.
Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna cînd umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost şi nu e
Deşi tot mai rece şi singur cărarea mă suie.
Din cărţi nu rămân cu nimic, nu mă învaţă
Decît frumuseţea pădurilor câte-o povaţă
Mi-e sufletul pajişte, inima luncă şi vie
Tristeţile toate din lume mi-s scumpe, să vie!
Când beau din întinderi şi gust din încinse izvoare
Nimic nu mă îmbată mai mult decît umeda zare
De oameni mi-e drag când departe de ei ştiu că unde
Si unde o mână învinsă de febră se-ascunde.
Dar nu-i nici lumină si nu-i nici durere pe-aproape
De aceea m-aşez lângă ţărmul cu vise şi ape
De aceea pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Şi-mi plac numai mie şi numai cu florïle-n casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează