Două suflete amice de copile pământene
se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
și-mpreună își iau zborul, prin senin călătorind.
“Tu ești, dulce surioară? Zice una cu mirare,
tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare!
Pe pamânt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit?”
Ceealaltă vărsând lacrimi, îi răspunde: “Am iubit!”
“Ai iubit!... ai trecut raiul!... ai simțit în primăvară
acea flacără cerească dulce mult și mult amară!
Ai iubit!... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori!...
unde, unde-ți sunt rămase virginalele comori?”
“Am lăsat glasul meu dulce unei dulci priveghetoare;
ochii, murelor din codrii; părul falnicului soare;
sânul, unui crin văratic; gura, unui trandafir,
și pamântului în jale, al meu veșnic suvenir!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează