Sunt om, mă aflu între bine-rău,
bate un vânt prin crengi și cade greu
pe greul chin al sufletului meu.
Dar, om fiind, eu știu că am un drept
să nu mă iau cu proștii toți în piept,
s-ascult sămașul care-i înțelept.
Or, cum sămași prea înțelepți nu sunt,
mă pomenesc: sunt singur pe pământ
mă sprijin doar de vânt, numai de vânt.
Ce vânt ciudat, îmi spun, cum este el,
se-aseamănă cu un copil rebel
ce vrea să schimbe diavolul în miel.
Și îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat?
ghivecele cu flori le-a darâmat,
în casa mea e vântul împărat.
Umblă din loc în loc, printre chirpici,
sparge un geam, mai sperie pisici,
da de-nțeles, că nu-i chiar de pe-aici.
O, vântule, de unde-ai fi venind?
Dai buzna-n casa mea învâlvorând
tot aerul și aburul de gând.
Tot bați și bați cumplit, de parcă strechi;
de-acu m-ai asurzit și de urechi,
trezind în mine amintiri străvechi.
Pe când eram în al nelumii cer,
pe când eram o rază de-adevăr
și-n jur cădeau gingașe flori de măr.
O, vântule din tandru cunoscut,
eu n-am fost om, un ochi ce a văzut
Edenul cel pe care l-am pierdut.
Acum sunt om pe Terra, dar mereu,
simt, vânt, cum sufli ca și Tatăl meu,
Tatal dintâi ce-i însuși Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează