Te mai cuprind la rădăcină, te-mbrătişez pe sub pământ.
Nu-s vinovat, n-ai nicio vină că ramurile ni s-au frânt.
Urechea mea nu mai aude ce mai întrebi, ce mai suspini.
Fusesem neamuri şi-am fost rude şi am rămas doar doi străini.
Cum pomii sparg pe străzi asfaltul, să caute femeia pom,
adâncul poate tot ce-naltul nu îngăduie nici unui om.
Te-îmbraţisez prin rădăcină, te regăsesc la infinit,
dar vai, te simt aşa străină, ce pom uscat ai devenit!
Şi fiecare în altă parte înalţă ramuri, crengi de flori.
Şi-i între noi atâta moarte, că nici nu poţi real sa mori!
Mă mai saluţi cu câte-o frunză, te mai salut cu nişte spini,
dar viaţa noastră e ascunsă în disperate rădăcini.
Vor trece ere curioase şi ne-or găsi cum am fost buni,
cu nervi şi rădăcini şi oase, în nişte mine de cărbuni.
Eu port armură şi tu haină şi crengile între noi s-au frânt,
şi atât ne mai iubim în taină, pe patul nostru sub pământ.
Acum poţi fi a orişicărui, dar eu, când toamnei te înclini,
nu un buchet de flori îţi dărui... ci un buchet de rădăcini...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează