Se zbate năvalnic potopul de dor,
sporind înspumatele-i ape;
și valul tresaltă, sub taina de nor,
aproape de ceruri, aproape...
Se pierde lumina în val de potop,
stihiile-n spume se-neacă...
tot crește adâncul, cu strop după strop,
ci dorul ïn veci nu mai seacă.
Eu nu pot, Stăpâne, să trec peste el,
să ies din sărmana mea arcă.
Trimis-am în zare sfios porumbel
și iată aștept să se-ntoarcă.
Doar apele tulburi s-or trage prin văi
și lumea-nnoise-va toată,
atuncea trimite-vei îngerii Tăi,
din arca de lut să mă scoată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează