Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
Şi viciul, din contră, din neagra locuinţă,
Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează,
Şi libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp şi la cetate, în noapte şi în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor ţărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, şi acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voştri în lume-a celebra;
A lor ţărâna sacră la vocea mea tresare.
Şi dacă dormiţi încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviştea e templu l-a mea călătorie
Şi pe-ale ei ruine în pace mă aşez,
Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează