Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
poate-i doar vântul ce limpede sună,
ori pentru că au muşcat astă-noapte din lună
vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
mi-au picurat o otravă de gheaţă,
ori poate e dimineaţă.
Cine eşti, ori ce eşti,
abur ori duh străveziu de poveşti,
care-ai pătruns şi îmi macini mereu
trupul şi sufletul meu?
Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul
și buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
n-a scris, încă nu, nici un semn.
Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
inima-şi bate ecoul de zări.
Cine eşti, ori ce eşti,
abur ori duh coborât din poveşti,
undă prelinsă să mă învenine,
stea fulgerată în mine?
(Poezie din volumul ”Lupta cu inerţia”, 1958)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează