Între nădejde tristă și-ndoială,
te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde și neunde
îți bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
prin Testamente și Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam că te-am găsit,
se și-nălța în dreptul tău un zid.
Simțindu-te zvâcnind în rădăcini
te mai simțeam în spice și-n tulpini.
Te-am și cântat pe corzi, și noi și sparte,
și peste vieți și peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
cântec de nai, de cobză și-alăută?
Într-o-nserare, în sfârșit,
mi se păruse că te-aș fi zărit
în mantia de aur a unui asfințit,
prinzându-ți-o, târâtă prin țărână.
Mi-a și rămas un ciucure în mână
și l-am vârât în sân, ca un pribeag
un bun de furtișag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
să--ți pui acum o veche întrebare:
că ai făcut atâtea frumuseți blajine,
fără-ndoială, mulțumescu-ți bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
timpuri și valuri călătoare
și oamenii în sărbătoare;
bărbați viteji, domnițe la harpă și la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.
Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut și-atâtea lucruri rele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează