E târziu... tristețe sură
Cât privirile coprind;
De pe ramuri frunze palizi
Se desprind.
Plânge mut și stins pământul ;
Pe câmpie, nici o floare,
Stoluri, stoluri, pleacă pasări
Călătoare.
Bolta cerului, odată
Lac albastru de lumină,
E de norii de aramă
Toată plină.
Și pe vale cât de jalnic
Auzi murmur de izvoare.
E pustiu... Întreaga viață
Scade, moare.
Doream în al meu suflet plăcerea de-altădată
De-a te iubi pe tine într-un amurg tăcut,
Sorbind dulcea licoare pe lungi vase purtată
Și-n seara foarte tristă a fi prin ea pierdută.
Eu te doream din suflet, când luna, în agoră,
Aduce suveniruri de-amurgul trecător.
Cu placidele forme dintr-o nefastă oră,
Pe cari le-am strâns timid pe asprul meu amor.
Mai știi, mare Casandra, de-amorul meu pierdut
Spre care duceai vinul în amfora de lut?
Azi cred, dulcea muiere că s-ar putea, sosind,
Pe-o seară purpuroasă în poarta ta iubită,
Să-nvie pe sub seară pe care-o văd venind
C-un pas de mare ciută chemând lumea dorită.
Din revista Românul, 121, 25 mai 1903
Ce mai vor şi ciudaţii ăia din Caraibe?
Nu le ajunge că au ce să mănânce, că stau
toată ziua cu burta la soare? Şi cântă şi dansează.
Două-trei uragane pe an, în rest Paradis...
Vor maşini şi ventilatoare, fracuri şi cuburi de gheaţă?
Vor iahturi şi diamante? Vor să călătorească
și să ţină discursuri în săli înalte şi luminoase?
Vor supermarketuri, parcări betonate şi metrou,
vor autostrăzi şi zgârie-nori?
Nu le ajunge
că noi visăm să trăim în locul lor?
O! țara mea iubită! o! mândră Românie!
Pământ cu râuri d-aur sub boltă azurie!
Tu, mumă iubitoare a fii nesimțitori
Ce-adânca ta durere nu poate să re-nvie!
Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători,
Cum trec l-al toamnei crivăț plăpânde dalbe flori!
Când fiii tăi s-adapă cu laptele-ți cel dulce,
Și când cosesc ei spicul ce sânul tău aduce,
Se mai gândesc ei oare la sfântul legământ
Ce ți-au jurat odată, în timpuri mai ferice:
„Să apere cu brațul străbunul lor pământ,
Până și cel din urmă va zace în mormânt?”
Nu,... a patriei iubire a stins a sa făclie!
De vechi făgăduințe nu va nimeni să știe;
Dac-a jurat strămoșul, nepotul a uitat,
Nu,... nu mai e Românul acel ce-n bătălie
Uita că copilașii, sărmanii! zac în sat,
Lipsiți de hrana zilei,... când țara-i de scăpat!
Era vremea p-atuncea de n-avea păs săteanul
Când cete mii și sute, când Ungurul ș-Osmanul
Zdrobiau a lui altare și pustiau cumplit!
Când se sculau Românii, pe loc perea dușmanul!
Vai! Dunărea spumată ș-Ardealul îngrozit
Au fost adesea marturi l-al lor măcelărit!
Românii d-acum însă trăesc cu umilința!
Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința,
Colo pulbere d-aur ascunde putregai.
Străina uneltire revarsă neștiința
Ș-a țării neatârnare e numai ca un pai,
Luptându-se în viscol cu crivețe de plai.
Dar țara-i tot aceea, frumoasă, roditoare;
Tot limpede e cerul, câmpia zâmbitoare,
Și munții cu pâraie, cu piscuri, cu zăpezi;
Și nopțile de vară tot sunt încântătoare.
Cu fața-ți argintie, tu, lună! scânteiezi
Și prin desiș, în crânguri, ca flacări văpăiezi!
E mută însă firea, când omul n-o învie,
Când el nu varsă într-însa suflarea lui cea vie,
Când duhul libertății e stins și nimicit.
Ah! vai de acea țară, – cât de bogată fie, –
Ai cării fii duc jugul cu cuget umilit...
D-asupra ei rușinea întinde-un văl cumplit!
S-a stins, la noi, s-a stins virtutea strămoșească;
Trecut-au vremi de trudă, de luptă vitejească,
De aspră voinicie pe câmpuri de omor.
În sânul României acum va să-nflorească
O floare care varsă miros încântător,
A păcii dulce floare, al artelor izvor.
Să vină cântărețul al gloriei trecute,
Să verse focul vieții în strofele-i plăcute,
Serbând și veștezi lauri, și dafini viitori,
Ș-atunci vor suna iarăși acordurile mute;
În vinele române vor fulgera fiori
Și orizonul țării nu va mai fi cu nori!
Sosi-vei, timp ferice, când trista Românie,
Ștergând a sa plânsoare, cu mândră bucurie,
Își va vedea feciorii slăviți între popoare,
Nălțând semeți o frunte ce-n oarba lor mânie
Vrăjmașii țării noastre cătau să o doboare,
Dar care-o vor încinge cununi isbânditoare!
Atuncea vor renaște virtuțile străbune;
Românul va fi încă vestit prin fapte bune.
Dar geniul pe dânsul atunci îl va mâna
Și vorba-i mai puternic atunci o să răsune.
Acela este țelul! Acolo vei căta,
O! patrie română, o! scumpă țara mea!
Să furi ca Prometeu, scânteia ce nu pere,
S-apuci glorioasa cale spre luminoase sfere
Și, despicând tăria în zboru-ți prelungit,
Să cânți cu glas d-aramă măreața-ți renviere,
Și limpedea-ți cătare, în vecinicul zenit,
La steaua nemuririi s-aținte neclintit!
Paris, 1852
Din România Literară, 1855
Uimit când stau cu ochii țintă
Și-un vis fantastic urmăresc,
Se schimbă lumea ca prin farmec
Și-o văd așa cum o doresc!
Ce zile de-aur, ce lumină
În al concepției secret!
Visează, suflete-nainte
Cât vei visa voi fi poet.
Iubirea peste tot se-ntinde,
Frăția predomnește-n tot,
Ciupercile înveninate
La soare capul nu-l mai scot.
Oricare suflet e grădină
Și-orice grădină e buchet
Ah! Bate, inimă-nainte,
Cât vei bătea, voi fi poet.
Prietenia reînviază,
Rudenii nu mai sunt deloc
Și nu mai e nici defăimare,
Nici persecuții, nici noroc.
Cad legi și camere și tronuri
Sub al mulțimilor decret.
Profetizează, al meu suflet
Profetul singur e poet!
