Vara
Poezia - dulce fată -
numai ce-o privesc- și iată
că de dragoste se-aprinde,
inima în palmă-și prinde,
capu-și pierde-apoi deodată.
Voalul nunții-l scot din ladă,
cu un tiv ca de zăpadă,
unduind în falduri albe,
iar la gât își prinde salbe,
caru-n flori așteaptă-n stradă.
Nunta e în toi. Deodată
Coana Minte se arată
și trei vorbe vechi îi spune.
Voalu-n ladă iar îl pune -
și îngheață nunta toată.
Primăvara
Da, vei vedea, natura, vei vedea
ca mult timp imi vei fi insotitoare-
tu te-ai schimbat din stanci spre crengi,
si eu la fel, din cap pana-n picioare.
E pasul mai usor, si-n glesne simt
cum imi zvacneste-o vana jucausa,
ma tavalesc prin iarba si alerg
in loc sa merg frumos pe cararusa.
In cale cand imi murmura-un parau,
ma-mbie la taifas prietenia,
cand lunca-mi iese-n cale, drept salut,
imi zvarl in sus, cu-un chiot, palaria.
De-mi infloreste-n drum un tanar pom,
ii mangai trunchiul, coama lui pletoasa,
si glasul meu de bariton l-incerc
cand canta-n pom o pasare aleasa.
Pe unde merg, oriunde m-as afla,
gasesc cate ceva sa ma amuze-
petala unei roze smulg apoi
si-un cant de chef il fluier printre buze.
Poet, prozator, Jan Neruda este întemeietorul publicisticii cehe moderne, creatorul foiletonului ca gen literar, 1834–1891) s-a născut la Praga şi a fost un fiu devotat al oraşului. (A folosit pseudonimul de Janko Hovora). În tinereţe a studiat dreptul și filosofia, dar adevărata sa vocaţie a fost scrisul. A debutat ca ziarist în publicaţii de limbă germană din Praga, cunoscând consacrarea odată cu apariţia periodicelor în limba cehă, în plină epocă de revendicare a identităţii culturale cehe. De-a lungul vieţii, Neruda a publicat peste două mii de articole, uneori ajungând chiar la cinci foiletoane pe săptămână; datorită lui, foiletoanele au devenit un fel de instituţie permanentă, semnul caracteristic al Pragăi cehe. De-a lungul carierei sale, Neruda a rămas fidel genului scurt, care servea mai bine crezului său literar şi îi oferea mijloacele necesare pentru abordarea realismului critic. Atât poezia, cât şi proza scurtă şi însemnările de călătorie ale lui Jan Neruda au fost traduse în limba română, cititorilor fiindu-le cunoscute volume precum Arabescuri, Călătoria, antologia de însemnări de călătorie De la Praga la Paris şi Ierusalim: tablouri din străinătate şi un volum de poezii. Neruda nu a obţinut rezultate prin cine ştie ce vrăjitorie sau întâmplare, dar nici prin forţa elementară a talentului; le-a obţinut prin truda cinstită a artistului, pentru care este nevoie de un spirit ales şi de un caracter capabil de stăpânire de sine, care izvorăşte din necesitatea interioară sinceră de a lucra întotdeauna numai la cel mai înalt nivel al capacităţii proprii.
"Pentru mai dreapta cinstire
a lumii lui Anton Pann"
La vreo Dunare turceasca,
Pe ses vested, cu tutun,
La mijloc de Rău si Bun
Pân'la cer frângându-si treapta,
Trebuie să înfloreasca:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!
Ruptă din coastă de soare!
Cu glas gales, de unsoare,
Ce te-ajunge-asa de lin
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuisor, la zâna-în fuga...
- Isarlîk, inima mea,
Data în alb, ca o raia
Intr-o zi cu var si ciuma,
Cuib de piatra si leguma
- Raiul meu, ramâi asa!
Fii un tîrg temut, hilar
Si balcan - peninsular...
La fundul marii de aer
Toarce gâtul, ca un caer,
In patrusprezece furci,
La raiele;
rar, la turci!
Beată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin
Colo, cu doniti în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii si gogosari,
Guri casca când Nastratin
La jar alb topeste în,
Vinde-în leasă de copoi
Catei iuti de usturoi,
Joaca, si-în cazane suna
Când cadâna curge-în Luna.
Deschideti-va, porti mari!
Marfa-aduc, pe doi magari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe luna rase,
Si-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealîk
- Deschide-te, Isarlîk!
Să-ti fiu printre foi un mugur
S-aud multe, să mă bucur
La rastimpuri, când Kemal
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-în Asia grecime;
Când noi, a Turchiei floare,
Intr-o slavă stătătoare
Dăm cu sâc
Din Isarlîk!
- Cântecul ei, draga mea,
De nebunie și de țigani,
L-au zis un cuc și-o cucuvea,
Cântic de moarte și la mulți ani -
Peste râpi de făgădău,
peste noaptea ca un tău,
urlă vântul - câine rău -
peste drumurile sparte,
șuieră un vânt de moarte,
pe sub luna în inele,
trec strigoi și joacă iele,
peste scoborâta zare,
carul mic și carul mare
își pocnesc din balamale
osiile de cleștare.
Prin vâlcele și hârtoape
și pe-nvolburate ape,
bântuie o vijelie
de pustiu și de urgie.
Cine-i vede, cine-i știe,
cine poate să le-ație
drumul, când pornesc să vie
despletiți în negre spume,
țiganii de peste lume?
Cu foc de stele și iască
vine șatra țigănească,
vin și poposesc stăpâni
în poiana cu aluni
și și-au prins în coviltire
curcubeul și-o tingire.
Îmbrăcați de sărbătoare,
vin zlătarii cu zlătare.
Între toate mai frumoasă,
palidă și rușinoasă,
stă Viana lăcrămată,
o grădină-nrourată,
stă sub bolta serii-naltă
și lacrămi de stele-o scaldă
pe Viana, starostea,
care-și plânge dragostea.
Dragostea de-un an și-o vară
i-a dus-o vântul de seară,
când i-a spus o cucuvea
că bărbatul n-o mai vrea
și s-a hotărât s-o vânză
pe-o snamie de balcâză.
N-o să-i mai sărute-acum
ochii vineți ca de fum,
n-o să-i mai strivească sânul
starostele și stăpânul!
- "Spune-mi tu, cărturăreasă,
dacă-i alta mai frumoasă,
spune-mi tu, de-a văzut el
un mai fraged ghiocel,
mai tras mijloc prin inel?
C-aud cucu-n glas subțire,
cântă-a noastră despărțire
și-aud mierla-n ghiers mai gros,
plânge-al nostru trai frumos!"
- "Viano, tristă nevastă,
ce spui tu e vorbă proastă:
de i s-a făcut de-o slută,
pe tine tot nu te uită;
două flori nu-s gemene,
dar alta să-ți semene?
Nu-i fată de colonel
mândră ca tine la fel,
nici ghiers de privighetoare
să te cânte nu-i în stare!
Uite, că de ce ai parte,
zice în ghioc și-n carte:
mie-mi spune un spatiu
să nu-l crezi, că e candriu;
în tobă îmi spune-un zece
că e capiu, dar îi trece;
și-mi mai spune un birlic
să n-ai grijă de nimic!"
- "Spuie cărțile ce-or vrea
eu rămâi tot corcorea';
geaba că e cartea bună,
el cu alta se adună
și mi-e inima-n furtună!"
Lungi, sub despletita șatră
dorm țiganii somn de piatră,
dar pe sub crengile ude,
vineți, ochii se-aprind
și-al ei chiot lung se-aude
de aramă și argint.
Plimbă-n pânza nopții, rară,
sânii ei de jar și ceară,
se înalță, se coboară,
undă limpezită-n seară,
fum și pasăre ce zboară,
se cufundă-n noaptea-ntreagă,
albă umbră-n umbra neagră
și se pierde-n depărtare,
umbră mică-n umbra mare;
frânge-n legănatu-i joc,
subțirelul ei mijloc;
fără cântic, fără strună,
sub încremenita lună,
Viana joacă nebună;
o grădină în furtună.
Doar brățara-i sună-n gleznă
prin adânca nopții beznă,
și-i atârnă-n zare, grele,
policandrele de stele.
Arhanghelul plângea pe puntea cristalină,
Căci răspândind efluvii de muzicalitate
A sferelor de aur procesiune lină
Aluneca în goluri fără finalitate.
Interogând concentric multiplele himere
Din orbita de foc a fulgerelor sale,
Privea cum traiectorii de facle efemere
Iluminau tăcerea nopții universale.
Și-n spații răsunară principiile vane
(Arhanghelul astral plângea-n singurătate),
Căci lumile săpau elipse diafane
În pură melodie fără finalitate.
"Sburătorul", IV,1927, nr. 9, martie, cu titlul "Înviolata aeternitas"
Când te cuprind la piept,
Sau îngenunchi vibrant,
Mă simt mai înțelept
Ca filozoful Kant,
Care-a ajuns cărunt
Scriind Rațiunea pură,
Eu te sărut mărunt
Pe-obraji, nas, ochi și gură.
Poeții cei sublimi,
Romantici sau ermetici,
Fugind pe înălțimi
Au fost niște bezmetici.
Munții se-ntorc pe dos,
Uit timpul să-l mai număr,
Când capul tău frumos
Îl lași pe al meu umăr
Sau când te-ncrunți ușor
Și mă scrutezi atent,
Să știi dacă te-ador,
Ori sunt impertinent.
Cu coama aurie
Ești mult mai triumfală,
Decât prin alchimie
Piatra filozofală.
Eu voi intra în rai
Zburând printre profani,
Prin tine, care ai
Doar douăzeci de ani.
Versuri din volumul “Laudă lucrurilor”, 1963
Otilia, tu ești un microcosm,
Tu ești Eden și Tot.
Din suflul meu spre tine
În viscerele line
Se naște-vor cu aripi
Babel și Pharaot.
În marea, cad, uimire!
Legat de-al tău inel
Central sunt sfântul mire,
Și șarpelui din el
Plin de semințe vânt
Sunt primul lui cuvânt.
Vol. Poezii, 1937
Și de ce ne-am teme, dragă,
Și de ce-am fi mai cuminți,
Cînd același gînd ne leagă,
Și aceleași suferinți ?
Văd eu clar că-n toată firea,
Oricît stau și mă socot,
Legile ce-a pus iubirea
Biruie și sfarmă tot.
Legi eterne sunt acele...
Cum să le înfrîngem noi ?
Ne-am lupta-n zădar cu ele,
Și ne-ar pierde pe-amîndoi !
Busuioc, floare cu dar,
Floare de descântec
Orice viață-i în zadar
Și mă cheamă-n noapte iar
Mult temutul cântec…
Busuioc, floare de leac,
Vraja ți se pierde, -
Ce-i făcut nu mai desfac,
Dorul meu nu are leac,
Floricică verde!…
Dorul meu se stinge mut,
Nu-i cuvânt să-l spună, -
Numai cântu cel temut
Știe leacul ne-ntrecut,
Floricică bună!…
Și cu cât mă tem, el tot
Mai cu sete-mi cântă,
Și mă lupt să nu-l socot,
Și mă tem că n-am să pot,
Floricică sfântă.
De cu zori si pana-n seara,
Bucuros cu-a lui chitara,
Vara ‘ntreag-a petrecut,
Nici in cot nu l-a durut.
Dar cand iarna a venit,
Cand crivatul s-a pornit,
Greierele, trist, flamand,
S-a trezit speriat de-un gand!
Ce ma fac eu pana-n vara?
Fara-o boaba de secara,
Fara-o rama, fara-o o musca,
Vai stomacul mi se usca!
Si se duse la vecina,
Seara…asa… mai inspre cina,
Doara, doara, “ceva pica”,
De la harnica furnica.
-Vecinuta, draga mea,
Ma loveste foamea grea,
Mi-e greu si e… neplacut,
Dar ti-as cere imprumut,
Niste boabe… ajutor,
Peste iarna sa nu mor,
Cu dobanda aferenta,
Te rog, nu fi ‘ndiferenta!
-Eu iti pun doar o ‘ntrebare,
Cum de nu ai de mancare?
Vara-ntreaga de ce-ai stat?
Cand eu zilnic am lucrat!
-Oh, dar eu as vrea sa stii,
Am cantat noapte si zi,
Veselie-n toata tara,
Ca aproape-am rupt chitara.
-Daca numai ai cantat,
Nu cred ca e vreun pacat,
Sincer nu ma ‘ntereseaza,
Acum du-te si danseaza!
Socrate, marele-nțelept,
de construit se apucase.
Dar cunoscuții, pe nedrept,
îi tot găseau mereu ponoase,
căci oamenii-s croiți pe prici.
Și mulți spuneau că li se pare
că-s încăperile prea mici,
când omul e atât de mare!
Socrate le-a răspuns, aici:
-,,Așa cum sunt, de-așfi măcar în stare
să le ticsesc cu-adevărați amici !"
Prietenii ?... N-ai boabe în hambar,
câți vezi c-apar!
Prietenia-i, însă, lucru rar.
Traducerea Petru Dincă
Insistă și tu, suflă-n trâmbița morții
ca un pensionar în supa fierbinte,
încearcă noi variante
precum cântărețul de jazz în fața Ierihonului,
cântă până paznicii te vor goni de-acolo cu pietre,
căci vin turiștii
și ochii broscuței trebuiesc degrabă vopsiți
și cele șapte sute de mantii ale lui Isus bine apretate,
vin turiștii cu-o foame de tragedii
și încă nu s-a zvântat tencuiala pe ziduri...
Dacă ai puterea să-ți imaginezi
un popă călare pe situație
ori pasărea paradisului ouindu-l pe Mark Twain
în cuibarul cald al unei edituri de provincie,
atunci insistă,
suflă-n pâlnia ruginită
până vor valsa zidurile proaspete
în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh.
Întâi ți se dă corpul doar ție cu chirie
până pricepi că-s sute de locatari în el.
Penibil ca o gloabă ce intră-n fierărie
c-ar vrea dintr-o potcoavă să-și toarne un inel
o să te joci o viață de-a butlerul cu lordul
ce-ți hăituiește vulpea pitită sub buric,
te duci la spițerie că te trimite cordul
să-i iei anticolivă și prafuri antidric,
o să-ți păzești vezica și-o să te-nchini fățarnic
când treci pe lângă sfânta ta boală de plămâni
și țucălar și moașă și bonă și paharnic
o să-ți petreci la groapă ciolanele auguste
cu morga unei rude sosite din Șanhai
și-or năvăli săracii pe tine să îți guste
esența translucidă din ceștile de ceai…
Ce tristețe elegantă! Ce plâns melodios!
Traficant al propriei mele morți
contrabandist cu bagajele pline de tușe
sună oasele-n mine:
cling cling
și ies călugărașii sucului gastric la cerșit,
pe marile aeroporturi
în subsoluri
în gări
un fel de ambasador cultural cu buzunarele găurite
o viespe fleșcăită bâzâind poezii
un vapor scufundat de pe urma căruia
nu rămâne nici măcar valsul
în fața automatului cu sandvișuri
mă rog
la clinchetul monedei
să-mi cadă orășelul meu de provincie
între două felii de pâine
cling cling
în spatele biroului de schimb valutar
într-o orbitoare toaletă
îmi depun lingourile de aur ale vezicii
(hei, dumnezeu al poeților săraci,
unde naiba șomezi?)
încă de la naștere urmărit de aisbergul acesta
căptușit cu vată
zeu tranzistorat mâncându-mi mai întâi numele
holbându-se la mine cu toate etajele
călcându-mă dintr-odată cu toate roțile
pe valul înalt de ziare
sub valul înalt de ziare
cling cling.
Să scoatem untul din cocotieri,
să scoatem untul din soldații tineri,
din îngrășate, zilele de ieri,
din gălbejite, zilele de vineri,
din lămpile ce-au divorțat de gaz,
din satele ce nu mai dau în clocot
untul voios și untul de necaz,
din oase de ziar și rit de clopot.
Și îngerul degrabă fie stors
căci greva lui din ceruri ne condamnă
sub aripa să-i punem grâu și orz
ca să intrăm cu plugu-n el spre toamnă,
hectare de albastru arendând
celor de vor să mai câștige-o pâine,
îi vom muta în aer rând pe rând
cu groapă de mormânt pe-un lanț de câine,
țăranii florii soarelui de șanț
suciti cu fața către soare-apune,
cu coviltire, cu mormântu-n lanț,
lătrând spre sângeria lor pășune.
