Powered By Blogger

12 nov. 2020

Sunt un pod - Adrian Păunescu








Sunt un pod peste râu,

către tine mereu,

pe nimic sprijinit,

doar pe sufletul meu.


Acest râu nemilos

mă va sparge-n bucăți,

starea mea o-nţeleg,

dar şi tu seama dă-ţi.


Sunt un pod peste râu,

pe pilonii mei trişti,

către tine mereu,

însă tu nu exişti.


Nu-nţelegi că mi-e greu,

că mi-e frig şi urât,

simt greoi şi sunt fix,

sunt un pod şi atât.


Unde-apuc să mă duc

sunt silit să rămân

că miroase a fier,

că miroase a fân.


Şi deodată-nţeleg

că sunt trist în zadar,

pe pilonii mei trişti

mă cuprind şi tresar.


Tu simţi tot ce simt eu,

ba mai grav, ba mai mult,

plânsul tău permanent

îl preiau şi-l ascult.


Şi dau parcă ecou

și vibrez în alt mod,

în picioare călcat

ca un om, ca un pod.


Sunt un pod peste râu,

sunt un pod peste mers,

câte vânturi m-au scris,

câte ploi m-au tot şters.


Dar tu nu eşti pe mal,

dar tu nu eşti cu ei,

dar tu nu mă striveşti,

tu mă ţii şi mă bei.


Sunt un pod ridicat

peste-un râu incomod,

sunt un pod, eşti un râu,

ești un râu, sunt un pod.

Clacă la porumb - Camil Ressu

 


11 nov. 2020

La câmp - Arthur Verona

 


Spune… - Grigore Vieru







Spicule din vârf de pai,

spune, câte boabe ai?

Multe tare, multe tare:

câte stele cerul are!


Cerule, albastru plai,

spune, câte stele ai?

Multe tare, multe tare:

câți copii pământul are!


Măi pământ în verde strai,

spune, câţi copii tu ai?

Mulţi copii, mulţi copii:

câte spice în câmpii!

La vioara mea - Ciprian Porumbescu








Când a sorţii crudă lovire

inima-mi sfâşie fără cruţat

și al meu suflet, plin de zdrobire,

făr’ de speranţei e închinat,


Ah, atunci tu, voce zeiască,

unica limbă a lăuntrului meu,

tu, iubită, scumpă vioară,

vii de mă mângâi cu sunetul tău.


Ţie suferinţele mele,

ție durerile-mi mărturisesc

și-n surâsul corzilor tale

aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,


Iar când, după-o ceaţă de jale,

se-nseninează în inima mea,

Cui să-i spun, atunci, că-s ferice?

Ah, numai ţie, consoţia mea!


Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,

tu-n ferice cu mine petreci;

fii cu mine şi după moarte,

fii dar cu mine până în veci!

Ah, nu vreau vin în ţară sclavă! - Lord Gordon Byron







Voi beţi vin bun de Samos iar

fecioarele dansează-n umbră,

au negri ochi de negru jar,

dar mă cuprinde jalea sumbră

c-or creşte la frumoşii sâni

alți sclavi pentru cumpliţi stăpâni!


Pe marmuri sus, la Sunium,

duceți-mă, să plâng cu valul,

ca lebăda să plâng acum,

ce moare părăsindu-şi malul!

Ah, nu vreau vin în ţară sclavă,

vărsați-mi cupa, că-i otravă!


O, insule greceşti în care

a cântat Sapho arzând de dor

și Delos se-nălţa din mare

și Febus cel strălucitor,

pieiră-n beznă vremi ferice,

doar Febus mai e domn pe-aice!


Pe munte stam, pe Marathon,

el privea valul mării amar

și am zis visând pe al lui tron

că liberi am putea fi iar,

că stând pe-al perşilor mormânt

nu pot să cred că rob eu sînt!


Un rege sta pe înalta stâncă

privind spre Salamina, în care

corăbii multe se aflau încă

și neamuri roabe… Unde-s oare?

În zori mii vase numărase

și seara unul nu-i rămase.


Oh, unde-s? Unde-i scumpa-mi ţară?

Eroic imn pe ţărmul mut

nu mai aud, fu scris să-i piară

eroii falnici din trecut!

Au lira ei va să rămână

doar în netrebnica mea mână?


O, sfântă glorie ancestrală,

chiar de-ntre robi trăiesc, în mine

trezește a ta trecută fală

o patriotică ruşine!

Durerea doar poeţii-şi cântă

și lacrimi pentru tine zvântă!


Să plângem noi trecutul doar?

Doar să roşim? În sânge bunii

s-au prăpădit… O, Spartă, iar

Spartani eroi arată-i lumii

și din trei sute, trei renaşte,

nou Termopile spre a cunoaşte!


Pământ, poţi tace? Morţii tac?

Dar nu… ca un torent, departe,

toți morţii strigă:”-La atac

pornim dacă-ntr-un viu mai arde

neînfricarea vitejiei!”…

dar viii-s morţi pe faţa gliei…


Dansaţi spartan dans. Unde însă

falanga Spartei s-a fost dus?

De ce la joc stă lumea strânsă?

De ce cu săbii bravii nu-s?

Au zeii v-au lăsat înscrise

ca robi să fiţi lipsiţi de vise?


Sunt amintiri care s-au şters,

vrem vinul ce-l făcu divin

pe Anacreon cu dulce vers

care a slujit nu un străin,

căci de tiran fu Polycrate

el grec a fost întâi de toate!


Şi cât a fost el de tiran,

brav libertatea apărat-a,

ca Miltiade. Cu alean,

așa tirani ar mai vrea gloata,

că lanţurile lor, se ştie,

erau din zale de mândrie!


Muze din Teos şi din Scio,

cântând eroi şi-ndrăgostiţi,

al vostru plai v-a spus adio

și prin străini azi rătăciţi!

în insulele fericite

vi-s glasurile amuţite!…

Vrăjitoarea - Emil Botta







Şi aşa,

cu scorţişoare şi cuişoare,

şi tăciuni şi cărbuni

şi vin de vanilie,

aşa, cu ochii legaţi.

Şi mă afumă cu păr de lup

şi aşează ea pe frunte

piepteni ciudaţi de os,

o claviatură.

Şi aşchii

şi mari cioburi de lună

şi felii de cartofi,

amidonul trage durerea,

ţine minte, să ştii.

Da, ţin minte,

pacientul nu uită,

dar este cineva uitat

în pădure, în oraşul de fag,

o nefiinţă culcată

pe un pat de moarte

în sarcofag de fag,

nu cunoaştem persoana,

dar este cineva

cu ochii legaţi.

Cine a sugrumat statuia?

Umbletele mele,

pe unde umblaţi?

Şi vine lumea

cu eşarfe însorite

şi o prelată de pămînt

peste mine trînteşte,

lumea.

Ce-ar fi

să mă vîndă lumea,

să mă cumpere lumea,

să mă ia vrăjitoarea

în sacul de papură?

Şi să fie linişte, linişte,

rareori doar un rîs,

al vrăjitoarei de papură.


A căzut ut o frunză-n calea ta - Constantin Drăghici











A căzut o frunza-n calea ta

rătăcind pe-a vântului aripă

ai zărit-o și-n aceași clipă

ai strivit-o călcând peste ea.


N-avea grai să strige-n urma ta

nici putere să spună cât o doare

și-a rămas pierdută pe cărare

ploi și vânt trecut-au peste ea.


Statea lipită de pământ și se-ntreba

ce-ar face dacă vântul ar lua-o

și-o clipa-n palmă ta ar așeza-o

dar a rămas acolo undeva.


A căzut o frunză-n calea ta

și cine știe câte-or sa mai cadă

dar n-ai să știi nicicând

și nu-ți va da prin gând

că prima frunză ce-a căzut în drumul tau...

am fost eu...

10 nov. 2020

Toast - Radu Stanca











Ridic acest pahar pentru iubire

și-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund;

sunt încărcat de-atâta strălucire,

că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.


Văd mâlul de demult cum se depune

și apa limpezindu-se treptat

după ce trece, cu vâltori nebune,

de şapte pietre-n care am sângerat.


A fost o colosală frământare

până-am putut, prin porţile de fier,

să ies la câmpul mângâiat de soare

și presărat cu petece de cer.


De-aceea-n noaptea caldă şi-nstelată

ridic paharul meu ca să-l ciocnesc

cu-această lume nouă, minunată,

în care-nvăţ din nou ca să iubesc...


Scăpat de rana mea dintodeauna,

abia acum când matca de nisip

mi-o desenează argintie luna

îmi pot privi adevăratul chip.


Abia acum, cuprins de strălucire,

pot la mâjirea zilei să închin

pentru prieteni şi pentru iubire

acest pahar de frumuseţe plin!

Natură moartă cu flori, album și casetă - Theodor Pallady

 


Nu pot altfel! - Corneliu Vadim Tudor








Şerpilor de teapa lui Gh. Funar - Caritas


Nu mai am, prieteni, ce să vă ofer

rând pe rând, ca laşii, m-aţi trădat cu toţii

am rămas mai singur ca Icar pe cer

să-mi urmez destinul, să mă lupt cu hoţii.


Ani şi ani de zile n-aveam loc de voi

mi-aţi mâncat din palmă, îmi dormeaţi la uşă

erați neică-nimeni, muşte de gunoi

incolori ca urna goală de cenuşă.


Eu v-am luat sub braţul meu ocrotitor

wu v-am pus pe liste, eu am pus ştampila

eram zeul vostru binefăcător

iar apoi, trădarea… Dumnezeu cu mila…


Nu sunt eu de vină că se fură tot

inclusiv alegeri (de nu s-ar mai face!)

Eu i-am dat Mafiei, zilnic, peste bot

iar în vremea asta voi cădeaţi la pace.


Singur mi-am dus crucea, ca Isus Christos

chiar şi azi fac slalom greu printre procese

dar n-am pus o clipă Tricolorul jos

n-am intrat în nici un joc de interese.


Numai eu ştiu, Doamne, cât am pătimit

dar nu se termină nici acum calvarul.

Totuşi, este bine că ne-am lămurit:

voi aţi luat caimacul, eu am luat amarul.


Îmi asum destinul, nu regret nimic

parcă sunt fraţi gemeni toţi sacrificaţii

„Nu pot altfel!” - iată, pot şi eu să zic

precum Martin Luther, ce-a sfidat prelaţii.


Da, sunt uraganul cel devastator!

Da, ard putregaiul speciei umane!

Parcă oşti de îngeri albi mă poartă-n zbor

și îmi plec genunchii numai la icoane.


Dacă e nevoie, şi din bici pleznesc

precum a făcut-o chiar Mîntuitorul

lupta, pentru mine, e ceva firesc

de-asta mă iubeşte tot mai mult poporul.


Lumea mă priveşte ca pe-un salvator

eu cămaşa morţii, vai, am îmbrăcat-o!

Fă posibil, Doamne, ca acest popor

să nu cadă jertfă pe altarul NATO.


Ţara noastră pierde şi acest război

ce capitulare grea şi ruşinoasă!

Parcă bate ceasul Zilei de Apoi

Antichrist dă buzna peste noi în casă.


Toată lumea tace. Nu-i nici un ecou.

Numai eu trag, zilnic, clopotul cel mare.

„Somnul cel de moarte” i-a cuprins din nou

pe românii noştri fără apărare.


Atmosferă sumbră… mulți se sinucid

unii fug din ţară, sau fac cozi la moaşte.

Interlopii spurcă fiece partid

aimt că un dezastru şi mai rău ne paşte.


Lupt pe două fronturi: cu mai vechi duşmani

dar şi cu ingraţii ce mi-au stat alături.

Ei îşi vând şi morţii pentr-un pumn de bani.

Şi să nu-i faci ţăndări? Şi să nu îi mături?


Noaptea de 13 spre 14 noiembrie 2013

Odă omizii - Benjamin Fondane








Cum dormi, printre gutuie pe care cresc furnici,

ai ochii tare limpezi, picioare tare mici,

suflet cât o mireasmă proaspătă și gălbuie,

și pielea, cum e pielea cea linsă, de gutuie.


Dac-ai rămâne goală, pe scândură dormind,

aș crede că-i o grindă unde vierii prind,

când ziua-i încă bine bălană și e toamnă,

strugurii cei mai rumeni de tămâios și coarnă.


Dacă prin geam lumina curată ar fi nins

subit, pe carnea tare și tânără-ntr-adins

te-aș fi-ncuiat în mine, să nu te-mpingă-n noapte

omidă mătăsoasă din fructele prea coapte.

Orgoliu - Nina Cassian








Nu am timp să dau tuturor o dovadă

a marilor, uimitoarelor mele virtuţi,

Cine are ochi de văzut, să vadă.

Altminteri, ochii mei rămân necunoscuţi.

Sunt unii care, întâlnindu-mă, -au spus:

«Bine-ai venit în viaţa mea, minune!».

Sunt alţii care n-au avut ce spune

şi-am plecat de la ei, mai departe, în sus.

Timpul e iute. Mai am câte un dar

de preţ - şi caut destinatari sub stele.

S-ar putea să-i caut în zadar;

şi-am să mă-ngrop, ca faraonii,

cu bogăţiile mele.


Și tradus în italiană


Orgoglio - Nina Cassian


Non ho tempo di dare a tutti prova

delle mie grandi, insolite virtù,

Chi ha occhi per vedere, veda.

Altrimenti, avrò occhi ignoti ai più.

C’è chi, incontrandomi, ha detto:

«Benvenuta nella mia vita, meraviglia!».

C’è che di dirlo non aveva voglia

e sono andata via, verso le vette.

Il tempo è ratto. Mi resta qualche dono

di pregio - e cerco sotto le stelle destinatari.

Forse li cercherò invano;

e come i faraoni mi seppellirò

con i miei averi.


Vis cu levitație - Leonid Dimov










M-au privit un străvechi scatiu,

lupul galben, mielul zmeuriu,

sticla de rachiu atât de roş,

din icoană-n anteriu, un moş

astăzi mai departe ca oricând

și s-au şters chelălăind în gând.

Mută-ţi gândul şi-l întoarce mut

spintecat în cinci, suit pe scut

în triumf de abur stins la Roma,

romul când îşi fumegă aroma.

Mi-a căzut în lacrimă o geană.

Simt o înmuiere de consoană,

pântecul imens ca un balon

sus, peste oraşe de carton

colorat, mă poartă: în bocanci

mestecând alviţă de doi franci.

Ce vă tot zgâiţi iloţi avizi

vi se vor prăji-n tingiri guvizi,

vin ultramarin vi se va da

azi la prânz, lăsaţi-mă aşa

să plutesc cu scrofule, cu oase,

peste mese-n curte, peste case.

Domnișoara Ri - Matei Vișniec











Trei zile am stat la coadă

la cabinetul de întâmplări

ca să verific dacă întâlnirea mea cu Domnișoara Ri

fusese sau nu prevăzută

NU, verdictul a fost clar

aproape toți cei o mie de funcționari însărcinați

cu gestiunea întâmplărilor din viața mea

au spus NU

unul singur a spus NU DEȘI

iar un altul a spus NU DAR

toți sunt niște funcționari imbecili și neatenți,

acesta este adevărul

toată ziua beau cafele, fumnează și scrutează superficial

traiectoriile ființelor din mine

ieșirile mele în univers

sunteți plătiți de stat absolut degeaba

le-am spus

din moment ce Domnișoara Ri nu era prevăzută în viața mea

ce caută ea în poem la mine?

9 nov. 2020

Steaua-n iarbă - Tudor Arghezi






Ca un strop de rouă-aprins, 

ce luceste în poiană?

Pentru gâze într-adins.

Să le-ndrume-n buruiană?


Ca o candelă de schit.

Care, strânsă-ntr-o scânteie, 

s-a desprins și a fugit

pe o gaură de cheie?


Ca o za de prin povești, 

descusută din pieptarul

unei fete-mpărătești

sau din dești mărgăritarul?


Singura cu-aureolă

în imperiul de urzici.

Cum te cheamă? Luciolă?

Sau te cheamă Licurici?


E gângania cu stea

albăstruie, stinsă-n verde, 

n-o atinge, pana mea, 

nici cu gândul, că se pierde.

Balada valsului concentric - George Țărnea



 








Obositor să ştiu că eşti departe

oboositor să ştii că nu mai vin

când sabia virtuţii ne desparte

și-mbătrânește nunta fără vin,

 

Obositor să credem că iubirea

nechărţuieşte ca o boală-n plus -

mă ştiu de mult tot mai străin cu firea,

te simt la capătul opus,

 

Rememorări de case fără ziduri -

când stelele sărutului se sting

mi-e greu să fac lumină printre riduri

ți-e greu să te arunci cu viaţa-n ring.

 

Abia dacă s-a scurs atâta vreme

cât să încapă într-un ceas cu cuc

eśti liberă să fugi şi nu te teme

că-ţi voi umbla prin somn ca un haiduc.

 

Obositor să aflu că ţi-e bine

obositor să afli că mi-e greu -

concentric vals cu două carabine

și-un vis de pace amânat mereu.

 

Privelişte fără bufon - George Țărnea

 


 








Bufonul regelui de-o vreme

sub lacăt e ţinut cu post

curtenii n-au de ce se teme

dar viaţa nu-şi mai află rost.

 

Paharnicul răstoarnă cupa

regina are insomnii

armașul trist cu toată trupa

cultivă-n tunuri iasomii.

 

Şi-n toată-această dezolantă

priveliște fără bufon

bătrânul rege de paiantă

dă morţii primul telefon.

Egloga pariului naţional - George Țărnea


 









Ne trec o mie de sudori,

cănd dăm cu nasul de duhori

dar punem botul, vrând-nevrând,

cu spaima de popor flămând,


La fiecare surogat -

adus de câte-un delegat

al belitorilor de oi -

deși, apoi, e vai de noi,


Prin câte cazne înotăm,

să mai trăim, să mai votăm,

să mai visăm, să mai vedem,

strorcând în gând câte-un edem,


Sau câte-o bubă de import,

și iar mizăm pe calul mort.


Din volumul “Poeme supărate rău” 1996

Egloga artei culinare - George Țărnea


 






Între războaie şi-ntre ploi 

dă măgăreaţa peste noi,

ne toacă sufletul mărunt

și-apoi îl perpeleşte-n unt. -


La foc domol şi-ndelungat -

să-i fie gustul mai legat,

iar la sfârşit îl stinge-n vin

trecând într-un festin divin


Drept preparatul cel mai rar

din reţetarul culinar...

de-aceea, poate, ne şi cer

cei mari, să ne urcăm la cer,


Pe nesimţite şi desculţi,

cât mai tăcuţi şi cât mai mulţi,

cât mai umili, cât mai cuminţi,

dar nici prea reci, nici prea fierbinţi.