Powered By Blogger

11 dec. 2020

Măi române - de Grigore Vieru







Nu-i pe lume om frumos

ca românul ruşinos!

Măi române, măi frăţâne,

ce ai tu de la ruşine?!

Că păgânul tot mai rău,

mai rău urcă-n capul tău;


Nu-i pe lume om blajin

ca românul cel creştin

măi române şi măi frate.

Ce câştigi din bunătate?!

Cine-a vrut, cine-a poftit

zilele ţi-a otrăvit!


Cât îi lumea Domnului

răbdător ca tine nu-i!

Măi române, frăţioare,

din răbdare ce ai oare?!

Decât lanţul vechi pe os,

decât  timpul scorburos!


Cât îi lumea-n lung şi-n lat

om mai paşnic n-am aflat!

Măi române, măi creştine,

că eşti paşnic este bine!

Dar tu mori şi eu tot mor.

ce-avem noi din pacea lor?

Răsfrângere de umbră - Cezar Baltag



 Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

oglinda cristalinului.

Plutesc ţinând în palmă rara

monedă a destinului.

 

Pe-o parte-i chipul tău, iubită

neîntâlnită nicăieri;

efigie ce-şi schimbă vârsta -

femeie azi, fecioară ieri.

 

Pe alta inima mea bate

un ritm tenace şi avid

pulsând în hohote viaţa-mi

spre-un infraroşu bănuit.

 

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

îl văd pe Cronos, dilatând

pupila lui săpată-n ora

smulgerii celui care sunt.

 

Cândva pe irisul albastru

dintre odată şi nicicând

va trece discul unei inimi,

zenitul bolţii eclipsând.

 

Atunci strigat voi fi de plante.

Şi din nostalgicul oval

mă va privi, furându-mi chipul,

doamna surâsului final.

Basm - Nichita Stănescu











Curgea ca plânsul umbra de sub frunză

înrăcorind soldaţii morţi.

Stă steaua lună mult lehuză

fără de nopţi.


Ah, îmi murise calul sub genunchi,

în raze mă proptisem să nu cad, -

un unghi de stea, numai un unghi

mă adormea.


Şi mi-am fost pus ochiul deschis

pe piatra colţuroasă.

În viaţa mea n-avui

nici vis şi nici secundă sângeroasă.


M-au tăvălit pe alb

şi m-au scuipat,

un cal m-ar fi iubit şi tată.

Ah, Doamne, eu sunt împărat

ce-a fost odată

ca şi niciodată.

Colindă - Radu Gyr



















A venit şi-aici Crăciunul
să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele…
numai casa mea posacă
a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliţi
îngerii grăbiți
nu aduc colinde.

O Iisuse împărate,
iartă greşeli şi păcate.
Vin de-nchizi usor
rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta,
căci pe crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
ad-o veste minunată,
înflorească-n prag
zâmbetul Tău drag
ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
l-aşteptăm în prag,
noi, din închisoare.

Pălind - George Bacovia



Sunt solitarul pustiilor pieţe

cu tristele becuri cu pală lumină -

când sună arama în noaptea deplină,

sunt solitarul pustiilor pieţe.


Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra

ce sperie câinii pribegi prin canale;

sub tristele becuri cu razele pale,

tovarăș mi-i râsul hidos, şi cu umbra.


Sunt solitarul pustiilor pieţe

cu jocuri de umbră ce dau nebunie;

pălind în tăcere şi-n paralizie, -

sunt solitarul pustiilor pieţe..

Ghicitoarea - Tudor Arghezi








În fiecare an, Mitzura Arghezi primea de ziua ei (în 10 Decembrie) o poezie dedicată de tătuțul ei drag.


Ghici ghicitoarea mea.

S-a pogorât un paianjen dintr-o stea,

din Carul Mic, din Carul Mare,

pe un fir de cânepă lucitoare.

Și nu era paianjen, era păienjeniță.

Avea, ca tine, o guriță

(mânca-o-ar mama!)

Și părul ca arama,

ochii ca niște dude

brumate, negre, ude.

Și a scos niște picioare lungi

din două pungi

fluturești, de mătase,

nu prea subțiri, nici prea groase,

cu călcâie

mirositoare a lămâie.

La șale

avea două portocale,

și la sân (ascunde-le!)

Ouăle, rotundele.

Și, să-mi mai aduc aminte

unde să fi văzut și-un bob de linte

nu știu, am uitat,

cu toate că l-am pupat.

Ghici

Am împletit ibrișim cu arnici

și i-am tivit sprâncene și gene

ca să-ngreuieze pleoapele alene.

Ghici (mânca-o-ar tata!)

Cine era fata?

Obișnuirea cu numele - Marin Sorescu








Copil,

după ce te ridici în picioare

și începi să te dezmeticești

printre lucruri,

prima grijă e să te obișnuiești cu numele.

Cum te cheama?

Ești întrebat mereu,

până când, după ezitări și bâlbâieli,

începi să răspunzi cursiv

și numele tău nu mai e o problemă.


Când nu mai știi cum te cheamă,

e foarte grav,

totuși nu trebuie să disperi.

Urmează o pauză.


Și, imediat după moarte,

după ce ți se mai ridică ceața de pe ochi,

când începi sa te orientezi, cât  de cât,

în întunericul de veci,

prima grija cred ca e tot aceeași

de mult uitată și îngropată o dată cu tine:

obișnuirea cu numele.


Ți se spune - cred că la fel de arbitrar -

păpădie, ciuboțica cucului, sângele voinicului,

mierlă, cinteză, turturea, fir de calomir,

zefir, - sau toate acestea la un loc -

și când dai din cap c-ai înțeles,

înseamnă că-i în ordine:

pământul, aproape rotund, se poate-nvârti prin stele,

ca un titirez.

Octavian Paler

Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniştea, priveşti bucăţile de cer ce se văd prin frunzişul unui copac, simţi în nări mirosuri ameţitoare, eşti fericit şi nu ştii pentru ce. Nu-ţi mai trebuie nimic în afară de ce eşti. Totul e extraordinar de simplu, într-un fel, vara m-a ajutat să obţin prin simţuri ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu de la alţii că sacrul există în natură, că divinul poate fi atins, uneori, cu degetele. Vara, până şi tristeţile mi se păreau luminoase.

10 dec. 2020

Descântec - Pavel Coruț











Sunt bărbatul din neamul de-azur

m-am născut din legende nezise,

străngeți cercul de jur împrejur,

să descânt cu speranţe şi vise!


Eu sunt plânsetul stepei pustii,

țintuit între dor şi durere,

după-atâtea cumplite urgii,

mă dezleg de uitări şi tăcere.


Eu sunt umbra stejarului vechi,

fermecat în pădurea-adormită,

sub coroană-mi vin tineri perechi,

să se-mbete de dulce ispită.


Sub scânteia din râul vrăjit,

murmurând printre unde sfioasă,

izvorăsc dintr-un vis netrăit

și-oi ajunge vreodată acasă...

Alexandre Dumas tatăl - Biografie

Alexandre Dumas tatăl - Dumas Davy de la Pailleterie, n. 24 iulie 1802, Villers-Cotterêts, Aisne, Franța - d. 5 decembrie 1870, Puys⁠, Neuville-lès-Dieppe⁠, Normandia Superioară, Franța) a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.


Bunicul său, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie, a servit guvernul Franței ca General commissaire de Artilerie în colonia Saint-Domingue (astăzi Haiti), unde s-a căsătorit cu Marie-Césette Dumas, o sclavă de culoare.

În 1762, aceasta l-a născut pe tatăl lui Alexandre Dumas, Thomas-Alexandre, și a decedat la scurt timp după naștere.

La întoarcerea marchizului și a fiului său în Normandia, sclavia încă exista, iar băiatul a avut de suferit datorită faptului că era pe jumătate negru.

În 1786, Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză, folosind numele de familie al mamei sale ca să protejeze reputația aristocratică a familiei. În urma revoluției franceze, marchizul și-a pierdut proprietățile, dar Thomas-Alexandre Dumas a avut o carieră distinsă în armata revoluționară, ajungând la gradul de general înaintea împlinirii vârstei de 31 ani.

Thomas-Alexandre s-a căsătorit cu Marie-Louise Elisabeth Labouret, iar în iulie 1802, în Villers-Cotterêts, Aisne, lângă Paris, s-a născut fiul lor, Alexandre Dumas.

Tatăl său, Thomas Alexandre Davy de La Pailleterie, general al Revoluției franceze a murit în 1806, când fiul său avea trei ani și jumătate.

Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră, însă acest fapt nu i-a afectat afinitatea pentru cărți, pe care le citea ori de câte ori avea ocazia.

Povestirile mamei sale despre faptele de vitejie ale tatălui său din anii de glorie a lui Napoleon i-au stârnit imaginația pentru aventuri și eroi.

Deși săracă, familia tânărului de douăzeci și doi de ani Alexandre Dumas, a păstrat atât reputația distinsă a tatălui său cât și legăturile aristocratice, aceasta fiindu-i de folos după restaurarea monarhiei.


În 1823, se mută la Paris, unde, datorită caligrafiei sale, intră în slujba Ducelui d’Orléans.

După studii neglijate, a lucrat ca funcționar în biroul unui notar și a debutat redactând piese de teatru împreună cu prietenul său, vicontele Adolphe Ribbing de Leuven. Aceste prime încercări literare au fost eșecuri.

Continuă să scrie teatru și cunoaște, în fine, succesul în 1829, grație reprezentației cu Henric al III-lea și curtea sa, la Comedia Franceză. Succesul continuă pe toată durata carierei sale literare, în genurile sale predilecte: dramatic și romanul istoric.

A fost un autor prolific (cu ajutorul cunoscut al unor „negri”, mai ales Auguste Maquet care a participat la cele mai multe opere ale lui Dumas), semnând mari opere, cum ar fi Cei trei mușchetari sau Contele de Monte-Cristo în 1844.


În 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, rămășițele sale au fost transferate în Panteonul din Paris, nerespectându-se ultima sa dorință de „a reintra în noaptea viitorului în același loc în care am în viața trecutului”, „în acest fermecător cimitir (din Villers-Cotterêts) care are mai degrabă aerul unui țarc de flori, unde să lași copiii să se joace, decât al unui câmp funebru unde să calci cadavre” (1870).[necesită citare]


Fiul său, numit tot Alexandre Dumas, a fost și el scriitor, autor al cunoscutului roman Dama cu camelii.


Opere


Turnul din Nesles, 1832

Kean, 1836

Domnișoara de Belle-Isle, 1839

Cavalerul d'Harmental, 1842

Cei trei muschetari, 1844

După douăzeci de ani, 1845

Masca de fier,

Regina Margot, 1845

Contele de Monte-Cristo, 1845

Doamna de Monsoreau, 1846

Joseph Balsamo, 1846, inspirat din viața lui Giuseppe Balsamo

Vicontele de Bragelonne, 1848

Colierul reginei, inspirat din afacerea colierului reginei 1849

Laleaua neagră, 1850

O mie și una de fantome, culegere de povestiri fantastice, conținând:

O zi la Fontenay-aux-Roses: cele o mie și una de fantome

Femeia cu colierul de catifea, 1850, poveste a peregrinărilor unei tinere nemțoaice prin Parisul Terorii

Căsătoriile părintelui Olifus

Testamentul domnului de Chauvelin

O cină la Rossini, sau cei doi studenți din Bolonia

Gentilomii din Sierra-Morena și Minunata poveste a lui Don Bernardo din Zuniga

Iepurele bunicului meu, povestire sub formă de explicație

Georges

Povestea unui spărgător de nuci (Histoire d'un casse-noisette), 1844

Ocnașul de la Operă

Cei patruzeci și cinci (1847 - 1848)

Robin Hood (1872)

Fiica regentului

Cavalerul de Mauleon

Conjurații

Ascanio

Signora San Felice

Cele doua Diane

Gemenele

Aventurile Capitanului Georges

Amaury

Venus în intimitate

Albii și Albaștrii

Tovarășii lui Jéhu (tradus în română sub titlul „Conjurații”)

Cavalerul de Sainte-Hermine. Acest ultim roman, publicat inițial sub formă de foileton în 1869, a fost dezgropat din fondurile Bibliotecii naționale a Franței și a fost publicat pentru prima dată în 2005

Călăul din Paris

Căpitanul Richard

Stăpânul muntelui

Pajul ducelui de Savoia

Doctorul Misterios

Fiica marchizului

Orgiile de la curtea lui Ludovic XV

Ludovic al XV-lea si curtea sa.

9 dec. 2020

*** - Valeriu Butulescu









Răscoleşte-mă

frânge-mă

fii tu

vântul nebun al sudului

iar eu

salcia ta plângătoare.

Vreau să-mi fluture părul

în răsuflarea ta fierbinte.

Trânteşte-mă la pământ

dacă-ţi place

m-am săturat

de atâta statornicie.

Scrisoare către Adrian Păunescu - Constantin Noica

Sunt o natură fără de copertă", spuneți Dumneavoastră în cântecele acestea, atât de impresionante, ale unui om despre sine, dar ați fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate ați părut așa!

Nu e o binefacere că vă sunteți restituit Dumneavoastră înșivă?

Am citit cu nelămurite, dar sporite meditații critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atât de deschis despre sine, sau trebuie să-și ridice permanent șinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, când tulbure, când cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată și îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine și nu se interesează dacă place și altora, e vorba de poezia celor nerafinați. Nu sunteți un suprarafinat (un decadent) și riscați să încărcați poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice („Aș vrea să fiu un simplu obiect/O undiță, o ciutură, un teasc“) obțineți, de cele mai multe ori!

Nu aș îndrăzni să vă dau vreun sfat și de altfel nu am și nu văd necesar nici unul, în ce privește poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră uman și poetic, stărui în a vă spune, acum, când puteți afirma „Te-ntorci învins, din nici un fel de luptă“, că nu trebuie să vă bateți decât cu zeii și că, în „nedeslușita Dumneavoastră poveste“, e ceva limpede: i-ați întâlnit, îi întâlniți și cu siguranță îi veți mai întâlni.

Scrieți în continuare poeme ca acel „Transplant de albastru“, fugiți de oameni, chiar și de prieteni, cufundați-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun și pregătiți-vă să deveniți - căci sunteți în măsură s-o încercați - dintr-un monument, cum ați riscat să fiți pînă acum, un „monumunte“.

Cu mare și bogată încredere,

al dumneavoastră,

Constantin Noica

Cântec de pomenire pentru morții neștiuți - Eugen Jebeleanu



Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i

pe morţii neştiuţi din Hiroshima ...

pe gârbovul pescar ce-şi împletise

un nou năvod făcut din ochi de soare,

prin care

petalele oceanului sclipeau

ca nişte violete parfumate ...

pe omul-cal căzut în faţa casei

în clipa-n care surâzînd spre prunci

le arăta un animal ciudat,

o veche bicicletă cumpărată,

spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!

pe mamele ucise lângă leagăn,

pe fata care peste-un sfert de oră

şi-ar fi văzut logodnicul plecat

de patru ani pe front şi-ntors rănit ...

pe cei nefericiţi ce se rugau

în templele cu umbre de izvoare ...

pe pruncii care nu s-au mai întors

din şcoli ... şi ale căror şorţuri mici,

ce-acum se leagănă în vânt orfane,

cu mult mai triste-s decât însăşi moartea ...


Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i

Pe morţii neştiuţi din Hiroshima

Şi nu uitaţi pe cei ce i-au ucis!




Plecați bătrâni părinți - Rafael Alberti








Plecați

bătrâni părinți,

bătrâne mame, unchi, 

cu Dumnezeul ce-i asemeni vouă,

cu sfintele fecioare și cu sfinții,

vă scufundați cu toții, 

familii ruinate de tâlhari.

Și vă simțim plecând

și nu dorim măcar să vă reținem,

vă-mpotriviți cu spaimă plecărilor silite,

pieirii voastre, 

în care v-aruncăm și noi cu ghionturi, 

cu mari și pline vârf lopeți de ură, 

de flăcări, de pământ, 

de sânge.

Acolo să rămâneți, 

rămâneți dar, 

strigând acolo-n șanțul josniciei,

și morți în acea hrubă a uitării, 

tați milostivi

și mame milostive,

cerc filantropic de jefuitori,

rămâneți voi cu mila voastră,

și cu pomana voastră jignitoare,

și lunga voastră semeție-nfrântă.

Frânturi de dorință - Rafael Alberti









…Aici, când aerul trădează onestitatea crinilor, 

e osândit la moarte de un vârtej de apă.

Nu e o umbră de amărăciune aceea pe care copacii o 

împing înainte către apus.

Despre aceasta te va informa paznicul de vânătoare 

pe care-l plătește frigul.


Dacă, în țara ta, o iluzie se pierde în largul căldurilor, 

în a mea, zăpezile te vor ajuta să o găsești.

Dacă urma unui pantof nu dispune de timp ca să 

adoarmă o violetă, 

aici își petrece viața culegând ciclul ploilor.


E trist,

foarte trist să știi că o mână întipărită în pulbere 

dăinuie mai puțin decât drumul pe care-l deschide o 

frunză când moare.


Nu te mâhnesc aceste fire care ți se topesc pe loc de 

obraji 

când, despuiați de nori, îngheață în heleșteie?

Balada nostalgiei nedespărțite - Rafael Alberti











Mereu această nostalgie care 

îndepărtează și preface totul. 

Spune-mi-o, tu, arbore.


Te văd. Mă vezi. Și nu mai ești același.

Nu e același vântul ce-ți biciuiește fața.

Spune-mi-l, tu, apă.


Te beau. Mă bei. Și nu mai ești aceeași.

Pământul nu-i același în trecerile tale.

Spune-le, tu, pământule.


Te strâng. Mă strângi. Și nu mai ești aceeași.

Nu e același visul de-amor care te umple.

Spune-mi-o, tu, visule.


Te sorb. Mă sorbi. Și nu mai ești aceeași.

Nu este-același astru, acel ce te adoarme. 

Spune-mi-l, tu, stea înaltă.


Te chem. Mă chemi. Și nu mai ești aceeași.

Nu este-aceeași noapte, ce limpede, te arde.

Spune-mi-o, tu, noapte.

S-au dus - Rafael Alberti











Sunt frunzele, 

frunzele risipite de abuzul de a voi să fie veșnice,

de a nu voi să cugete, pe întinsul a șase suprafețe

selenare, ce este un pustiu,

de a nu voi să știe ce este stăruința unei picături

de apă pe o țeastă goală, pironită în ploaie.

Ar putea să ni se întâmple alte nenorociri.

În ce zi suntem azi?


Sunt măturate și se îngrămădesc la un loc cu oasele care 

n-au dobândit în timpul vieții proprietatea 

unui mormânt.


Eu știu că te rănesc, 

că acum nu mai ai unde să fugi,

că sângele din vinele mele a suferit o izbucnire de fum.

Tu aveai ochii galbeni și acum nu mai poți să înțelegi 

limpede ce este cenușa.


Nu suntem.

Am fost acesta ori acela.

Ziua Poeziei - Bella Ahmadulina
















Care nebun a născocit anume

o zi a poeziei pe pământ?

Pe drumul ei nu-i urma mea în lume,

cei mulți se-adună dornici de cuvânt.


O, zi măreață, beți te urcă-n slavă!

Asupra mea curajul lor nu-l iau.

Tu pentru mine ești cu mult mai gravă.

Și la ospățul tău nu cânt, nu beau.


Mulțimea îmi dă forță și sfială.

Ce simplu este sufletul ei bun!

Dar măreția lângă vorba goală

de bunătate, totuși, nu-mi prea spun.


Cât timp auzu-i surd de ignoranță,

cât timp acesta-i răul necesar,

mie-mi rămâne-o singură speranță,

că sărbătoarea nu e în zadar.


Nu-i în zadar cuvântul să desfete,

nici glasul de  poet, răsunător,

când în extaz privesc băieți și fete,

i-o vie încântare-n ochii lor.


Traducerea Passionaria Stoicescu

Declarație de dragoste - Aurel Storin











Nu pot să scriu: “Declarație:

declar că te iubesc”.

Sună grotesc

ca o rimă într-o citație.


Nu pot să-ți spun: “Mărturisire:

mi-ai pus sufletul pe jar...”

sună bizar

ca un saxofon într-o mănăstire.


Nu pot să-ți spun, și nu-ți spun,

(te las poate să înțelegi)

acele tainice legi

în care, umil, mă adun...


Sunt doar o peniță cu vârf de iridiu

care scrie pe cerul senin

că te iubesc, precum Ovidiu

alfabetul latin...


Am mușcat

din tine,

viață,

ca dintr-un măr,

și-mi scrâșnesc și-acum

în dinți

sâmburii tăi

de adevăr.


Am șuierat

din tine,

cântec,

ca dintr-un șarpe,

și m-au mustrat

duioasele naiuri

și blândele

harpe...


Te-am iubit

pe tine,

lume,

ca pe o femeie,

Dora Stănescu despre Nichita







“Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui...”

“La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: “De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! - şi el renunţă să scrie!?”

Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă...

Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată şi rămâneai cu “amprenta Nichita”. Cred că până şi faptul că primea pe toată lumea era copleşitor..  avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări...Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. 


Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel".