Copacul frunza parcă și-o condamnă
la moartea, ce-l atinge și pe el,
cădere și furtună, fel de fel,
atâta iarnă, într-o zi de toamnă.
Când m-am culcat, aseară, era vară
și parcă nu mă mai puteam trezi,
că toamna apăruse-n plină zi
și iarna domina, elementară.
Va trebui să le schimbăm pe toate,
nimic n-a mai rămas precum a fost,
cuvintele s-au și golit de rost
și inima în trei sezoane bate.
Oricum, rămânem grăniceri în post,
la parastasul zonei temperate.
...locul cu nucii şi via
din Sus de Sat e fuga mea în cer
la început de lume şi de scâncet...
sărutam ninsoarea fluturilor calzi
prin ramuri rourate-n zvâcnet.
Erau, Din Sus de Sat, nucii şi via
un joc de-a soarele şi de-a sărutul.
Aici îmi cuibăream în poală struguri.
Aici un înger povestea-nceputul.
Din Sus de Sat râdea...cărarea...
cărarea mea de lapte, fără vrajbă,
când Dumnezeu se-mpiedica în barbă
peste coliba mea de murmur şi de iarbă.
Din Sus de Sat mai arde foc de rai,
sub botul vitelor, în ugere de pâine.
Pipăi veşti din linii de-orizont...
din Sus de Satul veşniceşte-n mine.
Înger strigă peste lumi
creşte iarbă din genuni,
când sub muc de lumânare
mâna sapă-n deal de sare
piatra doborâtă-n zi...
cine o va auzi
deal tăiat în miez de noapte...
cine gândul i-l socoate.
Mireasma liniştii era lângă fântână.
În graiul apei viaţa creştea...
din banii legaţi în colţul batistei,
ne luai, la târguri, câte-o acadea.
Muşcate înroşeau târnaţul la amiaz’.
Cirezile în uger adunau lumină.
Sub cutele năfrămii, ochii-ţi erau îngeri,
tăcuți ca frunza, ca floarea de sulfină.
Cădeau stele la masa de piatră,
alunecând pe cămăşile de cină.
Fuioare de aburi se agăţau de cer...
în faţa casei, masa de piatră suspină.
Cine ești, de unde vii
omule, tu poți să știi?
Unde mergi, ce soartă ai
poți tu seama ca să-ți dai?
În ce scop te-ai zămislit,
pe pământ, de ce-ai venit?
Și trăind, la ce trăiești
ce solie împlinești?
Tu ești mare, tu ești mic,
ru ești tot, tu ești nimic,
tu ești rău, dar ești și bun,
tu-nțelept și tu nebun.
Toată viața o petreci
obosit în lupte seci
în necazuri, în sudori,
ca să strângi, s-aduni comori.
Și la urmă, cazi zdrobit,
pleci sărac cum ai venit.
Și de-aici mister, abis,
viața nu-i decât un vis.
Doamne sfinte, prin ce vrajă
și voinţă infinită
piersica îşi stă în coajă
și stă ochiul în orbită?
Când atâtea băieri prost
leagă iţa şi cu firul,
cum îşi stă vorbirea-n rost
și de tot n-o ia delirul?
Cum uscatul de nu sare,
de pe vârf de munte-n mare?
De la munte pân' la mare,
cum de totul nu-i mirare?
În viața asta, potrivită
pentru borfași, pentru haimani,
mi-ai dat o mână de prieteni
și-o lumea-ntreagă de dușmani!
Poți să fii hoț, pungaș, ministru,
te-njură lumea sau te ceartă,
dar dacă ești cumva evreu,
o viață-ntreagă nu te iartă!
Poți fi mai bun, mai învățat
și mai cinstit, că nu e greu,
dar porți teribilul păcat
că, pur și simplu, ești evreu….
Sar imbecilii să te rupă!
Te-njură ziarele ades!
Te-ar sfâșia și când te pupă!
De asta, Doamne, m-ai ales?
De mii de ani nu avem pace
ne mor copiii în război
și n-avem liniște de-o viață!
De asta ne-ai ales pe noi?
Am vrut și noi puțin “shalom”
cuvânt rostit atât de des.
Dar pacea noastră cu vecinii
n-ai avut timp s-o fi ales.
De câte ori ai vrut, destinul
ne-a jucat viața la noroc.
Doamne, puteai s-alegi pe alții
și nu ne supăram deloc!
Antisemiții se agită,
urlă bezmetic orice vrei
se-ncarcă lumea de prostie
și se descarcă pe evrei.
Avem atâtea premii “Nobel”
și mari artiști sub steaua ta,
dar nimeni nu ridică glasul
când ne înjură o haimana!
Poate că lumea joacă teatru,
privesc la cer si văd noroi,
sunt generoși cu orișicine
și democrați! Dar nu cu noi…
Când undeva le merge rău,
când ageamiii fac lumină
și nu au bani și mor de foame,
numai evreii sunt de vină.
Când se mănâncă între ei,
cand se omoară frați cu frați,
săracii - ei n-au nici o vină,
numai evreii-s vinovați!
Suntem copiii tăi, o Doamne,
în casa ta intrăm smeriți,
și atunci de ce ne lași în lume
pe mâna unor troglodiți?
De ce-i înduri pe asasinii
cei fără lege, fără minte,
amarnic să ne pângărească
până și sfintele morminte?
Cu noi se răfuiesc într-una
intelectuali și derbedei,
dar ce-au cu morții nostri, Doamne?
Ce vină au că-s morți evrei?
Tot ce se-ntâmplă-n lumea asta
catastrofal și ne-nțeles
e doar și doar din vina noastră!
De asta, Doamne, ne-ai ales?
Ei pot să facă tot ce vor!
Să poarte zvastici, căști sau fes!
Noi n-avem nici-un drept pe lume?
De asta, Doamne, ne-ai ales?
Se uită acru-n pașapoarte,
la vămi ne purică ades.
Noi doar suntem “afaceriștii”!
De asta, Doamne, ne-ai ales?
De asta ne-ai adus pe lume?
De asta ne-am crescut copii?
Să tremurăm pentru secunda
ce Tu ne-o dai pentru-a trăi?
Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
Ne-ai dat nevoi și griji și stres.
Dar tu ne-ai dat și Israelul!
Și pentru această fericire “Todà Rabà” că ne-ai ales!!!
Bunicuţa-i supărată,
că de-un ceas întreg tot cată:
cată-ncolo, cată-ncoace,
ochelarii nu-s şi pace!
I-a cătat pe sub saltele,
și-n papuci, şi-n ciuboţele,
pe sub perne, pe sub oale,
pân’ n-a mai putut de şale!
A mai stat, a mai oftat,
iar s-a pus pe căutat!
Stă şi-aprinde-o lumânare:
unde să-i mai cate, oare?
Nu-s în raft, nu-s în cutie,
poate-or fi-n bucătărie…
răscolește pe subt scară
și pe poliţă-n cămară,
În cuptor, pe sobă sus,
ochelarii nu-s şi nu-s!
Să nu fie cu bănat,
Cine, oare, i-a furat?
Când să-i cate şi prin tindă,
dă cu ochii de oglindă,
și ce vede, ce nu vede,
parcă nici nu-i vine a crede:
Ochelarii, poznă mare!
Îi stăteau pe nas călare…
îi cătase-n cui, sub pat,
dar pe nas nu i-a cătat.
Şi de nu-i vedea-n oglindă,
i-ar căta şi-acum prin tindă.
Eu te-am primit în trupu-mi, cu alai,
măi timpule, fălos că-mbătrânesc,
știind că-mi dai și mai uitând că-mi iai
din mândrul meu tezaur pământesc.
Dar azi când ești în mine, parcă ai
dinți mult mai mari care cumplit rânjesc.
Începi să iai, nimica nu mai dai
și-n pântec arme parcă-ți zăngănesc.
Am introdus eu singur în cetate,
fără să știu ori cu știință, poate,
cu oastea morții-n el, Calul Troian?
Așa o fi. Dar, timpule, tu, frate,
să știi că fără milă ne vom bate -
voi bate-n bătrânețea-mi ca-n dușman!
Te zugrăvesc în gând, când eşti departe,
să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.
Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
mai trebuie să-nvăţ până la moarte.
Nu te iubesc decât că-mi eşti iubită,
şi neamor acest amor se cheamă;
te-aştept nu cu speranţă, ci cu teamă,
te-nvălui în privirea mea orbită.
Să te iubesc mi-a fost menirea gravă,
să te urăsc cu-o ură infinită,
cu inima ce-n pieptul meu palpită
când sloi de gheaţă, când puhoi de lavă.
Lumina iernii poate-o să-mi trimită
în crudu-i fulger stingerea din slavă,
şi voi simţi întreg că nu mai sunt deloc;
și nici vecia nu-mi va fi tihnită,
iubito, fără dulcea ta otravă,
căci te iubesc cu sângele de foc.
Plânge-o cucuvaie. După cine oare?
E târziu şi toamnă, nu e nicio floare.
Pentru cea plecată ce nimic nu cere
numai în cuvinte aflu mângâiere.
E zădărnicie, ştiu, orişice tângă,
las în locu-mi ploaia singură să plângă
și mă-nchid în mine ca un pom în ceaţă,
nu aştept nimica bun de la viaţă.
Nu ştiu de mi-i dată înc-o primăvară,
barem pentru draga-mi floare să răsară,
ca să-i pun în vasul pietrii funerare
floarea ca să-i spună dragii ce mă doare.
Nu știam, mai ales, că operele Creațiunii sunt infinit mai complexe și mai variate, că miile de patimi îndurate nu ne dau dreptul să scuipăm asupra întregii lumi. Dumnezeu însuși a înțeles aceasta când, supărat pe-o omenire păcătoasă, s-a hotărât s-o pedepsească fără s-o extermineze, pentru că a scăpat de la dezastru un patriarh drept și familia lui. E adevărat că oamenii cari au venit după potop n-au prețuit mai mult decât înaintașii lor, însă asta n-a fost din greșeala lor. Asta însemnează că Dumnezeu (întocmai ca mine la șaisprezece ani) n-a cunoscut bine lumea și n-a prea știut ce face.
Toamnă, spune un-te duci?
Ia, mâ duc să scutur nuci!
Toamnă, unde te grăbești?
Ia, mă duc să caut vești!
Sus în vie, jos în luncă
să dau soarelui poruncă
să coacă gutuile
să-ncălzească viile.
Spune dacă te grăbești
toamnă, când te odihnești?
Rumân înseamnă romanus şi unul când întreabă pe celălalt despre limbă, zice până în ziua de azi: ştii rumâneşte? ceea ce este aproape:„scis romanice?”, nu zice „moldoveneşte.
Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii în piept!
Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,
iar gândul, toiag de-nţelept.
Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
cunună de flacări mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reci
i-aş da printr-un singur sărut.
Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,
un alt cer străluce-n adânc;
el creşte și-acoperă, zări fără fund,
cu-n soare mai viu pe oblânc!
Un bici, cu făşii de azur, împletesc,
pe guri pătimaşe, când furii se cern
și-a vieţii prostie, destin pământesc,
lovită de sfârcul etern.
Când, aprig spumează, veninul pe limbi,
ś-asupra-mi cad pietre morman,
tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi
O! fluier vrăjit al lui Pan!
A mele sunt câmpuri, poieni, luminiş
și raza ce moare-ntr-al norilor prag,
și umbrele dese, din vechiul frunziş,
căzând peste fruntea-mi de mag!
Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!
Furtună dezlănţui în voie,
și-mprăştii pe lume, cu-avântul străbun,
scantei din făclia lui Joe!
Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,
unesc lutul negru cu-albastrul senin;
din orice simţire făcând un talaz,
înving uriaşul destin!
