Moartea - nu ca un hău, ci ca un pisc foarte înalt,
o culme la care-am ajuns pe drumul meu.
Sus, pe cerul negru care-mi acoperă al morţii pat,
strălucește Soarele Alb al lui Dumnezeu.
Întorcându-mă, văd în razele lui albe
Rusia, Rusia mea dragă, cu coroana ei de flori, polară;
o văd cu ochii, cu ochii lumii celeilalte,
sculptată-n stele de înţelepţii eleni de-odinioară.
Te văd limpede, fără supărare sau rancoare:
păcatele tale. Şi gloria ta. Şi lupta ta zilnică sub soare.
N-o să te mai văd de-acum astfel: crucificată;
și n-o să mai invoc pentru tine Renaşterea vreodată...
** Aceasta este ultima poezie scrisă de Soljeniţân – decembrie, 2, 1953 – în Taraz, Kazahstan. Medicii tocmai îl anunţaseră că mai are doar câteva săptămâni de trăit. Din fericire, în urma tratamentului medical primit la Taşkent- Uzbekistan s-a vindecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează