Era din an pe vremea când arborii dau floare,
iar sus, pe cer - drept arme-o semilună
pe fruntea lui și-n păr întregul Soare -
vicleanul răpitor al Europei se colindă
ca o cinstire luminoasă
și-n câmpuri de safire paște stele;
vremea când cel ce-n cupă lui Jupiter să-i pună,
decât flăcăul Idei, ar fi putut mai bine
- de valuri dus și singur - în oglindă
de ape, - atâtea lacrimi vărsa, încât cu ele
a-nduplecat și marea -nvolburată
și vânturile aspre, din suspine
iscând cântare mândră și armonioasă,
cum Arion, al doilea, din lira-i fermecată.
Dintotdeauna-n munte înfruntându-i pinul
pe Noto, vântul rece,
pioasă scândură, să nu se-nece,
i-a dat - deși îngustă, delfin destul - pe mare,
celui ce fără minte și-a-ncredințat destinul
pustiurilor apei, ca-n Libii peregrinul,
și-alunecării, viața, corăbiei ușoare.
De Ocean, la începuturi înghițit, iar după
aceea scos de valuri, nu departe
de-o stâncă -n conjurată cu stuf uscat, să-și rupă
din alge și din spumă veșmintele-i de moarte
a izbutit, aflându-și adăpost și-odihnă
cu vulturii alături, păsările care
lui Jupiter sortite au fost să-i fie slavă.
Nisipul îl sărută tânărul și închină
stâncii - deși îngustă - scândura de navă
ce îl purtase singură pe mare
spre țărmuri, căci și stânca poate
cunoaște mângâierea ofrandei închinate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează