Mici strigăte de stele în umbra mea străbat
în ceasul verde-al ploii, interioare gârle
revarsă rarişti stranii de vis sonorizat
cu ninse constelaţii – madone şi şopârle.
Ţi-i plânsul sbor de naiuri, în lemnul scund al serii
sunetul supt de veacuri din unda ta te saltă.
Ajuns pe ţărmul putred, te-apleci ca lăncierii
şi-asvârli trufaşul suflet, cu zarea lui înaltă.
Stihii de promoroacă lin trupul înfăşoară
plutind în visul propriu ca-n alge de mătase
timpul să nu-l adie, iubirea să nu-l doară,
translucid să viseze în marea de sargase.
Când carnea azurată va bate-n aur pur
şi sângele – ecoul orchestrelor marine –
va nărui cleştarul tăriilor din jur,
din ochiul mort va creşte un zâmbet pentru tine.
Şi, obosit de visul pe care toţi îl ştiu,
se va închide clară privirea ta de ape;
luna îţi poartă masca, aerian şi viu
o stea îşi face cuibul diamantin sub pleoapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează