Monoton ţârâit difuz, în ore încercănate,
Se-abate peste somnul meu şi-mi burniţează-n păr;
Aerul jilav mă-apasă, nu pot să mă apăr.
Sufletu-mi trudit se micşorează, ca în vechi palate,
Pustii, însinguratele regine alunecând spre moarte.
Orbit de neodihnă, devin conştient de-un adevăr:
Că aerul, împins de-aripi largi, m-apasă cumva-n răspăr
Şi parcă de-un miros greu de flori celulele mi-s saturate.
Zac în propria inimă. Asemeni unor mâini, ochii
Se-agaţă de perna udă. Zorii zilei de-acum
Sfâşie în bucăţi de pe pieptu-i umed bluza nopţii,
Cu-ochi de plumb, ei se lăţesc peste pajişte şi peste drum,
Privind încruntaţi printre perdele – în urma-le stropii
Şiroiesc ca de pe un înotător. Moartea-şi culege morţii!
Traducerea Petru Dimofte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează