Simplitate săracă - Ion Caraion

C-un nor la gât ca un fular

(de care gresie coapsa ți-ascuți?)

apele și frunzele sar

prin aer, prin tabloul

tăcerii, ciugulit ici-colo de mierle iuți;

cu părul căzut ca o glugă

ca o mare coborându-și pletele, mreaja

pe ochi, pe umeri, pe sâni

pe oul

genunchiului care nu se deslușește ce-ndrugă

vara face din ea, vara și plaja,

un somnoros colier de țâțâni

cărora le aburesc intrările, fagurii, mugurul, coaja

de platoșe care se-mbucă și-o-mbracă

o-nfașă

în măreața simplitate săracă

a zării umbră de copil

Uneori timpu-i cât o băltoacă

Uneori lacu-i cât o măceașă

Lacul și băltoacele din – poate – ultimul nostru exil...

Nu știu ce zare-i cântase

Nu știu ce vânt a urât-o

Nopțile m-aud strigat brusc

de-necatul către care înot

Mi-am udat stelele îmi usc

uitarea ca un bot

prostănac și amar

de habar n-am ce pui de vietate

care încearcă să sugă

întinsă pe spate

soarele-i intră peste tot

și-o ciugulește, și-o gâdilă, și-o scoate

goală între pietre frunzoase

ca arborii seci.