Despărţiţi - dar unul despre altul ne-amintim;
Printre noi un porumbel, alb si trist, stă să cadă,
Poartă mereu cu sine o veste: stiu cînd plângi în ogradă,
Ştiu cînd plângi închisă-n cameră - ca-n ţintirim;
Ştiu la ce oră valul durerii revine,
Ştiu ce discuţie-ntre oameni lacrimi îti stoarce.
Te văd ca pe-o stea ce sus pe cer se aprinde
Şi lacrimi rozii aruncă, cu scântei vineţii străluce.
Deşi acum nu pot să te prind cu privirea,
Cunosc casa ta, copacii din curte și florile,
Ştiu, ochii tăi și chipul, unde să pictez cu gândirea,
Între care copaci să caut, albe în haine, comorile.
Iară tu în van vei crea peisaje terestre,
Le vei arginta cu Luna, le vei auri cu-al dimineţii astru
Nu ştii că Cerul trebuie coborît şi-așezat sub ferestre,
Iar Lacului să-i spui, de azur, Cer-albastru.
Apoi Lacul si Cerul să le-mparţi pe din-două,
Ziua s-acopere munţii cei limpezi, noaptea cu safire-stâncile;
Nu ştii cu pletele ploii stâncilor să pui cunună nouă,
Cum să le vezi sub Lună învelite cu zăbranicile.
Nu ştii de după care munte acea perlă răsare,
Pe care am ales-o pentru tine-stea ocrotitoare?
Nu ştii că undeva departe, sub munte - poală măiastră,
Dincolo de lac zărit-am două luminiţe la fereastră.
M-am învăţat cu ele, iubesc cele stele din lac,
Întunecate de ceaţa depărtării, de stele din cer sângerate,
Astăzi le văd, aprinse le-am văzut şi ieri cum tac,
Mereu îmi luminează – triste și palide – întruna luminate…
Iară tu – peste sărmanul pribeag veşnic stingeai necuprinsul,
Deși nicicând şi niciunde n-avem să ne-ntâlnim;
Tăcem doar o clipă şi iar ne vorbim,
Ca două triste privighetori, ce se ademenesc cu plânsul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează