Ninge curat ca într-un dor de moarte,
Dezastre mari de fulgi se-ntâmplă-n cer.
La geamul plâns al casei de departe
Se-aude-n noapte-un cântec: lerui-ler.
Acum, acolo ninge-a veşnicie,
Brazii miros a naştere în munţi
Şi-ncet se sting în veghea lor târzie
Două făclii, doi pomi ajunşi cărunţi.
Umbrele lor ca-n vis mi se arată
Veghind la geam atât de-adânc şi greu,
Că din tăcerea lor însingurată
Îşi rupe vorba însuşi Dumnezeu.
Cumpăna vremii tulbure se-nclină
Cu focuri mari de ger spre cuibul lor.
Şi parcă-i soarbe-o stranie lumină,
Şi-ncet se duc prin aspre vămi de dor.
Pe fruntea lor se-ncheagă-un nimb de ceaţă,
În pieptul meu lucrează-un fier cu zimţi;
Şi tot mai des se-aud hăitaşi de gheaţă
Pe partea lumii, cea dinspre părinţi.
Pe cai de fulgi acuma m-aş întoarce
Să cad la prag, zidit între nămeţi,
Şi ceasul lumii, cu noroase ace,
Să-l dau-napoi cu, simple, două vieţi.
Dar ninge-n noapte fără vindecare
Cu lerui-ler peste-un sfârşit de veac.
Mi-e dor... Şi-adorm cu fruntea pe ninsoare,
Decapitat de-acest colind sărac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează