Este la marginea cimitirului,
lîngă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate și să-i țin și lui
cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît.
Mi-ar fi-n pămîntul cald așa de bine
și trupu-n iarbă bună mi-aș preface,
să-l pască vite pripășite și sărace,
ce-or cere și-o-ndurare pentru mine,
la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, și-mprăștiată-n forme noi
voi pierde pînă și-amintirea ta...
Legănîndu-mi ochii prăbușiți și goi
cu veșnicia, mă voi odihni...
Și puf de păpădii m-a tămîia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni
că-i neagră țărna de deasupra mea.
Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase -
și-asemeni rădăcinii ce s-ascunde
eu presimți-voi zilele frumoase,
și-oi scoate-n chip de floare, din pămînt -
obrazul tinereții de-altădată,
să-l ardă soare și să-l bată vînt,
voiasă să și-l prindă-n păr o fată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează