Drumeţii şi câinii - Ivan Andreievici Krâlov

Doi prieteni sara la un loc mergea,

Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,

Şi iată,

Deodată,

De lângă o poartă,

Un câine au lătrat,

După care alţii, de prin alte curţi,

Sărind i-au împresurat.

Şi aşa erau de mulţi,

Că unul din trecători o piatră au apucat;

Atunci celălalt au strigat:

„O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,

Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!

Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”

Şi adevărat, că-ndată

Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,

Laia de câini toată

Au început a tăcea

Şi nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,

Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,

Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,

Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,

Astupă-i gura cu pâine.