Toamna ţesătoare - Vasile Alecsandri

Toamna mândră, harnică

Şi de bunuri darnică

A-mpărţit a ei comori:

Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului

Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare

Şi porumb pentru coşare

Plin de ţinte aurii,

Şi toţi strugurii de vie

Pentru dalba veselie

De la nunţi şi cumătrii.

 

Dat-au încă pentru coasă

Iarba-i verde şi frumoasă

Care-n mai au înflorit;

Ş-a ei paseri cântătoare,

Ş-a ei şiruri de cucoare

Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,

Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an! ...

Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aştearnă

Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie

Sub cumplita vijelie

Care suflă oţerit

Peste văile uscate,

Peste apele-ngheţate,

Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,

Toamna, mândră ţesătoare,

Pune furca-n brâul ei,

Ca să toarcă şi să ţese

Pânză lată-n iţe dese

De-nvălit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece

Peste brazda murgă, rece,

Unde ies painjini mii.

Iar fuioru-i de matasă

Pe pământ în urmă lasă

Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,

Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună-n caier,

Altele, perdute-n aer,

Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,

Le-mpleteşte, nevedeşte,

Şi cu toate la un loc

Ea-şi lucrează-o-nvălitoare

Ca să meargă-n şezătoare

Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,

Cu lefţi mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.

Trista iarnă-o pizmuieşte

Şi prin neguri o pândeşte

Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:

„Doamne! fă încă-o minune!

Scoate-o faţă-n calea mea,

Ca şi toamna harnică

Şi de suflet darnică,

Să-mi fac traiul meu cu ea!“