Jaloba mea - Costache Conachi

Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,

Nu prin moarte, ci prin jale și durere de amoriu;

Se desparte și te lasă, că nu mai poate răbda

Atâtea ș-atâtea răle de la o supus-a ta.

Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr

Și despici faptele noastre pănă la un fir de păr,

Ascultă și pedepsește cu a tale giudecăți,

Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăți.

De nouă ori pănă astăzi pământul colindătoriu

Au călătorit pe crugul soarelui nemișcătoriu.

De nouă ori primăvara cu veșmântul înflorit

Și iarna cu cărunteța pe pământ s-au învârtit,

De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,

Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa -

Am văzut-o!... și îndată ca săgeata pe ascuns

O simțire de iubire în inimă m-au pătruns! -

M-au pătruns... dar nu cu focul acel înfierbântătoriu

Ce-l fulgeră și-l aprinde numai aprigul amoriu;

Ce cu para acea lină, acea dulce la simțiri,

Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,

Trage, pleacă și supune pe om, fără vicleșug,

La o singură ființă de curat prieteșug.

Prieteșug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,

Ce străluciți împărații, slăviți, puternici și tari,

Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;

Tu, ce ne-i mângâia poate și după ce vom muri...

Ai fost singura putere între mine și-ntre ea!

Ah! maică, cum să-ți spui oare ce-au gustat inima mea?

Amândoi într-o unire la acest lucru curat,

Pretreceam zilele noastre într-un gând și într-un sfat;

N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;

Ea îmi spunea câte trage și eu câte-am pătimit!...

Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărțeam,

Totdeauna împreună, totdeauna ne doream...

Nu simțeam deplin durerea la ale tale nevoi:

Căci firește-i cu scădere o durere între doi!...

Adevăr, că în simțire n-aveam ghimpele plăcut

Ce-mboldește și deșteaptă inimile la temut...

Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,

Nici acea nerăzbunare de dorinți și de necaz -

Însă, spre îndeplinire, aveam ceva și mai mult:

Aveam dragostea cu pace și râvna fără temut!...

Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:

Ș-acolea prieteșugul cu amoriul îi unit.

Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roței tale scări

Nu priimești statornicie, ci prefaceri și schimbări...

Fost-au mare vreodată și să n-aibă tulburări?

Ah! acea prietenie cu curatele plecări,

Din ființă liniștită în ființă cu-nfocări

S-au schimbat fără de veste într-a inimei mișcări.

Am iubit o muritoare, și pe loc s-a prefăcut

Bucuria în durere și iubirea în temut.

Am iubit-o păn' la suflet și în nebunia mea.

Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea!

Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin

A-ndrăgitului pornire și al dragostilor chin?

Este ceas, este minută în care s-o pot uita?

Și pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?

Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:

I-am dat armele în mână și i-am spus că sunt robit;

I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,

I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!

Care inimă și suflet, într-a tiranilor firi,

De-atâtea delicatețe, de-atâtea mărturisiri,

Nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc,

Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?...

Această nelegiuită și crudă supus-a ta,

Decât tigrii, decât șerpii, mai rea la inima sa,

Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,

Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,

Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,

Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat.

La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,

Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;

Ci dorind o proslăvire de la toți fără sfârșit,

Nici iubește, nici urăște pe nime desăvârșit.

Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,

Și tu știi că fără ele n-are-amoriul crezământ...

Slăbăciunea nu-și arată nici într-un chip nimărui,

Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui -

Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit

La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.

La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu

Îi a dragostei ș-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!

Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!

Și scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,

Pentru dânsa sunt de gheață și răspuns nu mai primesc:

Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.

Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!

Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc

De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,

Nu blândețe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;

De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,

Nu s-asculte, ci sporește la o mie altă mie!

Pururea cu pază mare de a se descoperi,

Pururea cu privighere de a se fățărnici!

Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi...

Totdeauna se silește la temut a mă porni!

Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!

Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniștit!...

În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi

În închisori, în pedepse și cu lanțul în grumazi -

Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit

Și care-mi pricinuiește acest suflet otrăvit

Dar pentru încredințare că astăzi mă despărțesc,

Nu de nestatornicie, ci de câte-ți jăluiesc,

Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,

Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!