Ca pe-o icoană binefăcătoare
în mine chipul tău îl ţin închis,
și visurile - floare de cais -
își cern în juru-i molcoma ninsoare.
În prag când mi te-arăţi, din lumi de vis
mă smulg, să-ţi cad cucernic la picioare;
și-s fulg atunci ce se topeşte-n soare,
sub ochii tăi, de calzi şi dragi ce mi-s.
Dar când de mine te desprinzi şi pleci
cu paşi mărunţi pe-ngustele poteci,
și când pe frunze moarte calci cu frică,
În crepusculul toamnei fumuriu
rămân de gânduri gol: un cuib pustiu,
lăsat de cea din urmă rândunică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează