Voi, care vă veți naște de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveți știință de cine-am fost și noi,
Luând spre deslușire istoria, - îndată
Simțirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va: „Ca străbunii să fim de glorioși,
Pe când am fost cu toții mișei sau ticăloși.”
Mai mult decât minciuna nimica nu răpune
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, țara noastră toată, din cap pân’ la sfârșit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.
Și mișuie asupra-i un șir de viermi grețoși
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioși,
Blestem care desigur își are începutul,
Își are și prezentul, își are și trecutul,
Pe când sfârșitul, - zilnic chemat și nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.
Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaște respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Și moartă ne-a fost țara soldați când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăție
Decât să-ți dai sfârșitul pe câmp de bătălie?
Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi și dezbrăcați,
Martirii ce avurăm rămân necontestați…
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, și cine, nu știu nici ei, nici eu.
Urmași, oricât de mare veți crede-a noastră fală,
Feriți-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această țară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi și rege și regat,
Putem de azi pe mâine s-avem și-mpărăție,
Dar fără libertate și fără Românie.
Publicată în volumul Excelsior (1895)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează