Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam când eram copil:
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vântul
și mi l-a purtat până la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor!
Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pământ.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scînduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor,
am închis ochii, stând de vorbă singur.
Întodeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare subțiri.
Paiainjeni și păienjenițe și lemn...
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează