Eu sunt copilul mut al disperării:
Oricât m-aș amăgi, - scrâșnesc din dinți și tac;
Dar ca urzeală de Roman și Dac,
Vărs uneori văpăi pe țeava nării.
Și-așa, lăsat în voia întâmplării,
Întind spre Soare ramuri de copac,
Și tot mai largi în juru-mi le desfac,
Că port în crengi vitalitatea mării.
Nu știu ce țintă caut prin pustiu, -
Dar asta-i poezia: să n-o știu;
De-aceea fluierând, merg înainte…
Iar când încerci privirea să-mi înfrunți,
Visezi și tu, căci ea ți-aduce-aminte
Melancolia codrilor cărunți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează