Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n târâșul greu, pe-o rână,
miresmele ce se-nălţau din lut.
Şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână.
Acea cumplită smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu.
Elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre boltă
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează