În supla sa mantie, aureolată,
din sân, fugară,
veselă și parcă ademenitoare,
o floare de jăratec
își scoate și aruncă, feciorelnica noapte.
Este ora care desparte prima mijire
de ultimul tremur
spre margine a cerului prăpastie palidă deschide.
Cu deget de smarald
nesigure mișcări țes inul.
Și de aur umbrele, tăcând sprintene
neștiutoare suspine,
transformă brazdele în râuri nestatornice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează