Mi-e dor de coruri lungi religioase din sobrele biserici protestante -deodată să-mi pătrundă pe fereastră, să mă surprindă-n mijlocul odăii, întocmai ca pe
Faust, cu brațu-ntins.
Încremenit s-ascult cântarea sfântă, și, covârșit de grava-i simplitate, să-mi cadă brațu-n jos, încet, încet, și capu-ncet pe piept să mi se plece.
Să simt în trupul tot o răscolire, și, rușinat de viața mea greșită, să șovăiesc spre pat, să mă trântesc, plângând zvâcnit, cu fața-n perna rece.
Să plâng adânc, să plâng cutremurat, și corul să-mi tot vină pe fereastră.
Să plâng și-ntr-un târziu, fără de veste,
Să intre tata-n camera-nserată.
Să-mi spună: ”Bine, domnule, dar asta?” Ușor, prelung pe umăr să mă bată.
Să mă ridic zâmbind, să-l strâng în brațe și mult să plâng la pieptul lui masiv.
Apoi aș vrea să-mi strângă tata mâna, să simt în bărbăteasca lui strânsoare că tot mai am pe lumea asta razim, că-mi pot reface viața rătăcită.
Să plece-apoi.
Și, ascultat muțește, să dea porunci grăbite.
Peste-un ceas să fie geamantanele-n trăsură și tata să mă cheme în biurou.
Să-mi dea scrisori cu-adrese către consuli,
să-mi spună: “S-a sfârșit copilăria!” Să mă privească grav, să dea din cap, tăcuți să coborâm, apoi, la scară.
Cu ochii plânși, să fie-acolo mama, s-o-mbrățișez, să-i spun: “Iertare, mama!” Timid, să-ntrebe: “Unde pleci?” Iar tata, cu glasul lui ce nu admite replici: - “Se duce în Elveția p-un an!”
Prin colțuri să șoptească servitorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează