cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.
Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă
câte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar.
De pe pod, la miezul nopții, le aruncă mîna bună
pâinea, ce nutrește truda și trudește visătorii.
Mâini, lăsați-le flămînde să se-acopere cu lună;
lepezi, așteptați ca pâinea să v-o dea semănătorii.
Stea cu stea pe-ntinsul undei liniștite pun cleștar
și printr-însul zugrăvite lebedele par și luna.
Plângeri de viori și fluier cad în lac mărgăritar
și se-aud din depărtare lovind unda cîte una.
În palatele aprinse, cu balcoane și unghere.
Liturghia bogăției are și-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc,
imnul ăsta de izbîndă, de iubire și durere?
Folosiți-vă de cântec, de lumină și de taină,
cupe omenești de goluri, pline-n viață câte-o clipă.
Și cenușa prin văpaie se-nveșmântă cu o haină
și găsește ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.
Cântecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,
noi le ținem, noi le strângem, cei căzniți, urâți și goi.
Temeliile veciei orice-ați face-s ale noastre.
Voi, întoarceți-vă veseli și slăviți, întru noroi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează