O vârstă cu verigi ni s-a urcat
până pe gât și la vertebra patra unde pe vremuri depuneam sărutul, o vârstă cu verigi ne strânge noaptea până la gât,
și-atunci mai bine ziua cu cioburi de lumină-ademenind să tragi la mal ce-a fost cândva blândețe, momind bunăvoința cu nisip și noi uitând că malu-împotmolește corăbiile,
și-atunci mai bine noapte cu vată neagră pentru răni curgând iubirea, și din ce în ce mai palizi un fir torcând din gură cu efort și firu-în schimb din tălpi și până-n creștet aparte-n două pupe de mătase silindu-ne să încăpem ce-a fost, și nici rostogolindu-ne cu sete mai mult decât un foșnet să se-ntâmple uscat,
și-atunci mai bine totuși ziua cu de-nfruntat mult mai ușoare pietre șoptind de sub lumină-înțelepciune și chiar lumina în auz cuvinte stâlcite într-un cald șuvoi și pașnic de liniști încă neînțelese până, ce abia gândit, timpanele se-ngroașe răstălmăcind,
și-atunci mai bine noapte cu urme lungi de zi neauzite și boabe mari pleznind de întuneric deasupra noastră asurziți de ele cât timp puțin ciorchinii supți de pulpe nu cad de peste noi să ne cerșească
restituirea ultimei speranțe, și-atunci luptând să umplem coji zbârcite din care-am supt cu plisc avid nectare, noi sângerând ca să hrănim ciorchinii, noi în bucăți mușcând unul din altul, noi neputând,
și-atunci mai bine moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează