Iarna, de-o vreme, mă duce regretul
pein crânguri, pe margini de linii ferate –
trec singur spre seară pe ape-ngheţate
când fâlfâie, pe lume, violetul.
Paloarea, mutismul minează-al meu piept
pe satele ninse crai-nou când apare;
trec singur pe poduri de fier solitare,
și-aştept în zăpadă... dar ce mai aştept?
Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
În noaptea grozavă la cine voi bate?...
o, vis... o, libertate...
Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează